În fiecare an ni se spune cât de importantă este diaspora. Cât de mult contribuie la economia Republicii Moldova. Cât de importantă este implicarea ei civică și cât de mult contează vocea moldovenilor plecați peste hotare.
Foarte frumos.
Doar că există o mică problemă: se pare că nu orice voce a diasporei este la fel de binevenită.
La Congresul Diasporei au fost invitați, în principal, oameni apropiați actualei guvernări, inclusiv reprezentanți și simpatizanți ai PAS. Oameni care știu deja care sunt răspunsurile corecte și, mai ales, care sunt întrebările care trebuie puse.
Iar cei incomozi care au ajuns totuși acolo au descoperit o metodă foarte simplă de „dialog”: nu li se dădea microfonul. Iar dacă reușeau, totuși, să ajungă la microfon, acesta putea fi deconectat.
Democrație participativă, versiunea moldovenească.
„Vă invităm să participați. Dar numai dacă spuneți ceea ce vrem noi să auzim.”
Problema nu este că la congres au fost oameni care susțin PAS. Este absolut firesc ca partidul de guvernare să aibă susținători și în diasporă.
Problema este alta: un eveniment prezentat drept reprezentativ pentru diaspora nu poate deveni o reuniune a celor care gândesc la fel ca guvernarea.
Pentru că diaspora nu este PAS.
Diaspora nu este opoziția.
Diaspora nu este nici decor pentru fotografii oficiale și nici o masă electorală care trebuie mobilizată o dată la patru ani.
Diaspora sunt oameni care au plecat pentru că în Moldova nu au găsit ceea ce căutau.
Sunt oameni care muncesc în Italia, Germania, Franța, Marea Britanie, SUA, Canada, România, Irlanda sau în zeci de alte țări.
Sunt medici, profesori, ingineri, antreprenori, constructori, șoferi, cercetători, IT-iști și oameni care fac munci despre care nici nu vrem să vorbim.
- Trimit bani acasă.
- Plătesc taxe.
- Își ajută părinții.
- Își construiesc case.
- Investesc.
- Vin acasă.
- Votează.
Și, foarte important, văd cum funcționează alte state.
Văd cum arată o administrație publică eficientă.
Văd cum funcționează serviciile publice.
Văd ce înseamnă un stat care răspunde cetățeanului.
Și tocmai de aceea pun întrebări.
Uneori întrebările lor sunt incomode
Pentru că nu pot fi convinși cu încă un discurs despre „valorile europene” atunci când realitatea pe care o întâlnesc acasă este birocrație, taxe, drumuri proaste, servicii publice slabe și instituții care își pasează responsabilitatea de la una la alta.
Un exemplu simplu: moldoveanul care vine din străinătate să intre în posesia unei moșteniri poate ajunge într-un adevărat maraton birocratic. Notar. Fisc. Certificate. Verificări. Poliție de Frontieră.
Omul care a trăit ani de zile într-un stat în care multe servicii se rezolvă digital ajunge acasă și descoperă că statul încă îi cere să demonstreze, printr-un circuit de instituții, că el este… el.
Dar apoi același stat îi spune:
„Diaspora este partenerul nostru strategic.”
Partener?
Atunci tratați-l ca pe un partener.
Un partener nu este chemat doar pentru aplauze.
Un partener are dreptul să critice.
Un partener are dreptul să întrebe unde s-au dus banii.
Un partener are dreptul să întrebe de ce anumite reforme au eșuat.
Un partener are dreptul să întrebe de ce pleacă oamenii.
Un partener are dreptul să spună că nu este de acord cu Guvernul.
Și, da, un partener are dreptul să vorbească la un congres al diasporei.
Inclusiv atunci când întrebarea nu convine. Pentru că dacă un guvern este convins că are dreptate, nu trebuie să-i fie frică de un microfon.
Un microfon deconectat nu face întrebarea să dispară. Doar demonstrează că cineva nu vrea să audă răspunsul. Iar aici este problema fundamentală.
Nu putem construi o societate democratică invitând oamenii doar ca să le spunem ce trebuie să creadă.
Nu putem vorbi despre pluralism și, în același timp, să filtrăm vocile care ajung la tribună.
Nu putem spune că diaspora este o resursă strategică pentru Moldova și, în același timp, să o tratăm ca pe un electorat care trebuie activat înainte de alegeri.
Diaspora nu trebuie să fie obedientă.
Trebuie să fie liberă. Și dacă guvernarea chiar vrea să afle ce gândește diaspora, soluția este foarte simplă: dați-i microfonul. Și apoi aveți curajul să ascultați.