Așa cum omul este o ființă socială, puterea lui în cadrul colectivității nu depinde atât de calitățile individuale, cât de poziția pe care o are în raport cu alți indivizi. Pentru a face ideea mai clară, să facem o paralelă cu tabla de șah: potențialul unei piese depinde de locul pe care îl ocupă în toată configurația. Câți sunt și cine sunt aliații sau adversarii noștri, cine sunt aliații aliaților noștri și adversarii adversarilor noștri, ce resurse și informații putem obține, cât de rapid putem obține resursele. Toate acestea sunt obținute de noi din rețeaua personală. Despre capitalul social vorbisem în articolul trecut (vă recomand să-l parcurgeți, dacă încă nu ați făcut-o).
Liderii creează rețele, rețelele creează lideri
Voi începe aici prin a recomanda lectura lucrării istoricului Niall Ferguson “Piața și Turnul. Rețele, Ierarhii, Lupta pentru Putere” (o ediție în română o găsiți la Polirom). E o minunată analiză a diverselor evenimente și procese istorice din prisma analizei de rețea (subiectul seriilor de articole). Autorul descrie foarte bine cum de-a lungul istoriei s-au răspândit ideile, revoluțiile, cum structurile de rețea au influențat mințile oamenilor, au născut noi poli de putere și au schimbat harta Europei și a lumii.
Dacă e să privim experiența istorică, vom constata că nu există o rețetă universală a leadershipului și nici măcar calitățile personale nu garantează un succes. Ascensiunea unor lideri este determinată de circumstanțe și de raportul de forțe din jurul lor sau cum sunt poziționați în interiorul rețelelor umane, ce structură au aceste rețele, cum sunt configurate alianțele, cine intermediază între grupurile de interese, cum circulă informațiile etc.
De exemplu, Nicolae Ceaușescu nu reprezenta primul eșalon al puterii, nu era nici popular, nici carismatic. Dar avea un atu, care nu era observat de alții: controla dosarele de cadre. În termeni de rețea, el era nodul prin care treceau toate conexiunile dintre centrul decizional (Gheorghiu-Dej) și baza partidului (teritoriu). Având un post aparent deloc prestigios, care presupunea mai multă muncă migăloasă, fără aplauze și vizibilitate, viitorul lider al României socialiste și-a creat pe tăcute, treptat, o rețea de loialități în organizațiile județene, care l-au transformat dintr-un personaj invizibil, în cea mai influentă figură din partid.
De altfel, tot printr-o completă rețea în teritoriu a cucerit puterea și Stalin, spre deosebire de Troțki, care era preocupat de texte și discursuri publice. Structura invizibilă a rețelelor a învins popularitatea și capitalul intelectual.
Cine este „cel mai central” nod în rețea?
Printre sociologii preocupați de analiza rețelelor sociale, apăruse o întrebare importantă: Cum stabilim care nod este cel mai important, cel mai influent, cel mai puternic, cel mai central? Dacă reușim să identificăm centralitatea, putem prognoza și o viitoare ascensiune politică, De exemplu. Răspunsul nu este evident și deloc simplu, pentru că depinde de ce vrem să aflăm, în ce constă ideea noastră de “importanță”. În ajutor a venit conceptul de centralitate, prin care, cu ajutorul unor formule matematice, identificăm rolul unui nod (actor/individ) într-o rețea. De cele mai multe ori, sunt folosite următoarele tipuri de centralitate (voi evita formulele de calcul):
Centralitatea de Grad (Degree centrality) – după numărul de legături pe care le are un nod. De exemplu, un lider în cadrul unui grup. În cazul rețelelor direcționale, mai distingem In-Degree (numărul de legături de intrare) și Out-Degree (numărul de legături de ieșire).
Centralitatea de Apropiere (Closeness centrality) – distanța la care se află nodul față de alte noduri. Prin distanță aici înțelegem treptele, sau numărul de noduri prin care trebuie să trecem pentru a ajunge de la un punct la altul. Dacă e vorba de un zvon, De exemplu, asta ar însemna că prin intermediul acestui nod informația va ajunge mai repede. În fond, Centralitatea de Apropiere măsoară cât de independent este nodul, în măsura în care nu are nevoie de mulți intermediari pentru a comunica cu alte noduri.
Centralitatea de Intermediere (Betweenness centrality) – funcția de intermediar, când nodul reprezintă cea mai scurtă distanță între două noduri. Aici presupunem că e un nod care leagă mai multe părți ale rețelelor. În cazul eliminării lui, putem destructura rețeaua sau schimba structura.
Centralitatea Vectorului Propriu (Eigenvector centrality) – ponderea unui nod în rețea, luând în considerație legăturile lui cu nodurile populare. Este asemănător cu page rank în Google, când greutatea unui site este măsurată după numărul de site-uri cu pondere care fac trimitere la el.
Centralitatea de Putere (Power centrality sau centralitatea de putere Bonacich) – ponderea unui nod determinată nu doar de numărul legăturilor, ci și de statutul sau slăbiciunea nodurilor la care este conectat. În funcție de context, puterea poate veni din conectarea cu noduri influente (caz în care seamănă cu Eigenvector) sau, din contră, din conectarea cu noduri izolate și fără alte opțiuni, asupra cărora nodul exercită un monopol sau un control de negociere.
În articolul de data trecută menționasem trei tipuri de rețele (Expansioniști, Mediatori și Convocatori), propuse de Marissa King, în “Chimia socială. Decodarea tiparelor legăturilor umane” – e o formă foarte simplificată, accesibilă publicului larg, pe când în analize mai profunde, se apelează la măsuri de centralitate (menționate mai sus). Nu am vrut să vă inund cu terminologii științifice, ci doar să vă arăt că importanța unui nod din rețea, în raport cu alții, poate fi măsurată, inclusiv cu ajutorul unor softuri specializate.
Cea mai frecventă centralitate care contribuie la o ascensiune la putere este Centralitatea de Intermediere (brokeraj), îmbinată cu Centralitatea de Putere – aceste două variabile sunt cei mai siguri indicatori ai unui viitor lider. Cercetătorii de la Universitatea Bocconi au realizat în 2025 un studiu interesant al mecanismelor prin care este ales următorul Papă la Vatican (“În rețeaua conclavului: legăturile sociale și alegerea unui papă”).
Una din noutățile studiului o reprezintă criteriile care pot influența alegerea viitorului cap al Bisericii Catolice:
Statutul, măsurat prin „centralitatea vectorului propriu”, îi recompensează pe cardinalii care sunt conectați nu doar cu mulți, ci cu cei mai influenți.
Controlul informației, estimat folosind „centralitatea de intermediere”, îi identifică pe cei care acționează ca noduri de legătură între diferite grupuri: mai degrabă punți decât stâlpi.
Capacitatea de a forma coaliții, calculată folosind un indice compozit care combină gruparea (care reflectă măsura în care un cardinal face parte dintr-un grup coeziv, bazat pe încredere și capabil să ofere un sprijin puternic) și influența directă (prin centralitatea cardinalului care măsoară numărul de conexiuni directe pe care le are — cu cât gradul este mai mare, cu atât mai mare este influența și popularitatea) și rolul strategic (adică măsura în care un cardinal poate acționa ca o punte socială datorită poziției sale în centrul conversațiilor sau conexiunilor dintre alți membri ai rețelei, îmbunătățindu-și capacitatea de a construi alianțe între grupuri).
Cât de influenți sunt influencerii?
În mod greșit, influencerii sunt considerați ca fiind persoanele care au o audiență mare pe platformele online, care sunt extrem de vizibile în spațiul public. Totuși, cercetările arată că o audiență mare nu presupune și adoptarea unei noi preferințe sau idei. Studiul dedicat mecanismelor de difuziune „Influentials, Networks, and Public Opinion Formation” (Influencerii, Rețelele și formarea opiniei publice), al lui Duncan J. Watts și Peter Sheridan Dodds, arată că în cele mai multe cazuri, persoanele cu foarte mulți urmăritori nu produc schimbări majore. Cascadele mari de influență sunt conduse de o masă critică de persoane ușor influențabile care se influențează reciproc, nu de influencerii centrali. Influencerii sunt doar modest mai importanți decât persoanele medii. Structura rețelei și pragurile de influență (threshold models) contează mult mai mult în estimarea șanselor ca un individ să adopte un nou produs sau o poziție politică. Altfel spus, depinde de procentul vecinilor de rețea care au adoptat deja inovația. Studiul lui Aral, Muchnik & Sundararajan, „Distinguishing influence-based contagion from homophily-driven diffusion” („Distingerea între răspândirea bazată pe influență și difuzarea determinată de homofilie”) arată importanța omogenității în difuziunea unui tip de comportament. Adică, șansa adoptării unei preferințe sau idei depinde de cât de asemănători sunt indivizii din rețea. Aceste concluzii sunt confirmate și de studiile lui Damon Centola: “An Experimental Study of Homophily in the Adoption of Health Behavior” („Un studiu experimental privind homofilia în adoptarea comportamentelor sănătoase”) și “The Spread of Behavior in an Online Social Network Experiment” (Răspândirea comportamentului într-un experiment realizat pe o rețea socială online, 2010).
Cu alte cuvinte, influencerii pot răspândi rapid o informație, dar capacitatea lor de a schimba viziunea și comportamentul audienței depinde de omogenitatea și densitatea rețelei (gradul de interconectivitate). Procesul contagiunii sociale (adoptarea unui nou produs, a unei idei, a unei poziții politice) necesită mecanisme complexe de validare din partea semenilor. De pildă: șansele ca un alegător să voteze cu partidul X depind de ponderea persoanelor apropiate (așa-numitul “prag de adopție”) care s-au decis deja să voteze cu acest partid.
Înseamnă asta că rolul așa-numiților influenceri este supraestimat? Și da, și nu. Totul depinde de sarcina propusă: răspândirea pe larg a unei informații (conținut viral), fără a pune accent pe o adopție în masă, sau schimbarea comportamentului – care întotdeauna se limitează la rețele mici, dense și omogene. Cel mai eficient model ar fi o rețea de influenceri ai influencerilor – o structură sub formă de stea, în care un actor central difuzează inovații unui număr restrâns de influenceri, care la rândul lor au în jurul lor comunități omogene și dense.
Ce concluzii putem trage din articolul de azi? Puterea și influența nu depind exclusiv de caracteristicile individuale, ci de poziția individului în rețea și structura acestei rețele: dacă este o rețea densă (cât de interconectați sunt actorii între ei) sau o rețea dispersată; dacă e o rețea omogenă (oameni cu caracteristici asemănătoare) sau extrem de eterogenă. De asemenea, am văzut că puterea unui individ poate emana din calitatea de intermediar între diverse rețele (Centralitatea de Intermediere) și din statutul sau dependența persoanelor cu care este conectat (Centralitatea de Putere). În materialul următor vom analiza conceptul de Netwar (războiul rețelelor) în confruntările politice.