Moldo-basarabeanul nostru se zbate, dramatic și resemnat în același timp, între două lumi paralele care refuză să se întâlnească: cea a vedeniilor și cea a stomacului. Prima este o lume zgomotoasă, un produs de laborator al ritualurilor politice pe care mai-marii zilei le săvârșesc regizat, din când în când, pentru a ține în priză și sub hipnoză mulțimile captive. Cea de-a doua lume – cea a realității imediate, a supraviețuirii și a lipsurilor – este lăsată în penumbră: e tăcută, stigmatizată, marginalizată.
Ați observat cum pe la noi discuțiile publice despre “problemele mărunte ale vieții” au devenit ceva rușinos, imoral – ceva demn de omul de jos, de pe la țară, materialist și egoist, incapabil să înțeleagă materiile fine și înalte? “В темноте, но без вас!” – își mai amintește cineva acest discurs moralizator-agresiv? E agresiv, în primul rând, în raport cu populația locală, care în urma unui astfel de demers trebuie să se simtă rușinată de dorința de a trăi o viață normală. Într-adevăr, cum poți discuta subiecte profane precum exporturile de mere și pere, pensii și prețuri la gaz, când suntem într-un moment istoric unic al civilizației europene, când suntem conduși de cea mai marcantă și binecuvântată personalitate istorică de la Burebista încoace?
Nici nu vorbim aici de negarea spiritualității, a lumii ideilor, nu ne rostogolim în materialism vulgar și nu ne dedăm la un anti-intelectualism sau anti-elitism deșănțat. Vorbim despre o demagogie pseudo-moralistă și pseudo-idealistă, care prin potop de retorică sterilă acoperă impotența de a produce ceva cu adevărat valoros, de a transforma haosul în ordine. Palavrele lor despre onoare și mândrie națională, idealuri și valori sunt lipsite de substanță, atât timp cât caută să ascundă hăul. Nici măcar ei nu cred și nu înțeleg cu adevărat sensul cuvintelor pe care le aruncă cu atâta ușurință de la tribune, atunci când îndeamnă oamenii să-și mai strângă cureaua, să mai rabde, tot în numele unei mândrii naționale.
Onoare și demnitate ai atunci când poți sta pe propriile picioare, nu atunci când îți transformi statul într-un client pasiv, incapabil să-și asigure propria existență. Sărăcia, mizeria, cerșetoria nu pot fi o definiție a mândriei naționale, așa cum încearcă să ne convingă burghezia compradoră.
Orice putere se teme cel mai mult de tăcere și pasivitate, care provoacă la vârful piramidei sentimentul de impredictibilitate și lipsă de control. De aici vine motivația clasei guvernante de a reproduce simulacrele. Puterea simte periodic necesitatea de autovalidare, pentru a se convinge că stăpânește în continuare situația, că există un canal de comunicare între cei de sus și cei de jos. În caz contrar, e panică la palat.
Ca în orice spectacol sau show TV, un astfel de discurs este însoțit de decorații: Adunări Naționale, referendumuri, vagoane sovietice care invocă trecutul întunecat, steaguri albastre peste tot, hore în buricul târgurilor și prin diasporă – toate menite să mențină iluzia unei tranziții de la o lume la alta, “din beznă, spre lumină, din junglă sălbatică, în grădină înfloritoare”. Cu cât un sistem politic se adâncește mai mult într-un marasm, cu atât devine mai teatral și intruziv, excelează în discursuri pline de figuri de stil, abuzează de ritualurile publice și devine tot mai patetic, în dorința disperată de a simula mișcarea, de a menține masele ocupate și de a ascunde mizeriile sub preș.
Ca în bancul vechi sovietic despre perioada de stagnare a lui Brejnev: „Tovarăși, tragem frumos perdelele, stăm pe loc, legănăm vagonul și ne facem că mergem!”. Așa procedăm și acum – legănăm cu mare entuziasm vagoanele, scoțând un: “Tuttuuuu“ – cum o făceam pe la grădiniță. Faptul că nu ne urnim din loc nu contează – mai important este sentimentul mișcării. Oricine ne arată cu degetul e un sabotor, un agent al dușmanului, care vrea să ne submineze reziliența și parcursul, să ne lipsească de doza zilnică de dopamină.
Problema nu este că ei ar fi puternici (notă: nu sunt), ci că noi, oamenii normali, suntem prea slabi. Și asta ne transformă în martori muți ai propriei dizolvări.
Năpastele închipuite ne insuflă și ne înviorează mai mult decât cele adevărate. Totul pentru că momentele de extaz noi le trăim colectiv, iar acțiunile colective au un efect coercitiv, în timp ce durerile și nevoile le trăim fiecare pe la casa lui, în izolare și vulnerabilitate în fața puterii. Putem presupune că acest handicap vine din lipsa unei experiențe istorice de asociere în rezolvarea unor „probleme pământești”, așa cum a fost de-a lungul istoriei multor state europene. Nu avem nicio revoluție pe bune, nicio mare luptă pentru libertate în portofoliul statalității noastre. În schimb, dacă răsfoim manualele școlare, vom afla cum am luptat și ne-am sacrificat pentru “limbă și alfabet”, fiind nespus de mândri de aceste isprăvi. La acest nivel ne-am oprit, acesta a fost nivelul maxim al potențialului nostru, deocamdată. Nu există un vinovat cu nume și prenume, e o vină care aparține celor de sus și celor de jos în egală măsură – societății per ansamblu, ca un tot, ca o entitate istorică distinctă.
Cineva ar putea spune că suntem un stat tânăr, proaspăt creat, cu abia 35 de ani la activ, de la care nu poți să te aștepți la multe izbânzi. Cu toate acestea, nu avem prea mult timp la dispoziție pentru experimente sociale. Ceasul nostru istoric ticăie, procesul degradării organismului se accelerează. Și nu ar fi deloc o exagerare dacă aș spune că trăim, probabil, ultimele ferestre de oportunitate, în care o schimbare profundă mai este posibilă. Suntem aproape de punctul în care potențialul nostru demografic, intelectual, economic, social, cultural va fi epuizat în totalitate. Dincolo de acest punct nu vom putea naște nimic, vom fi prea obosiți, sleiți de putere, bătrâni și sterpi pentru a mai schimba ceva. Dincolo de orizont ne așteaptă doar deșertul și o liniște eternă.
Această evadare din Matrix cere luciditate și asumarea conștientă a unui risc radical. E o etapă prin care va trebui să trecem, dacă vrem ca acest stat să mai existe. Dacă vrem cu adevărat. Dacă nu, atunci nu – ultimul să lase cheia sub piatra de la poartă.