Degradarea economică, demografică și instituțională, dublată de o injecție puternică de capital extern, a dus la formarea unei caste care a monopolizat puterea politică și a paralizat orice efort de dezvoltare economică sănătoasă: burghezia compradoră.
Burghezia compradoră – agenții capitalului străin
Cuvântul comprador vine din portugheză și înseamnă “cumpărător”. La sfârșitul secolului 18, începutul secolului 19, compradori erau numiți negustori locali din China, care erau angajați prin contract de companiile occidentale. Misiunea acestora consta în angajarea și controlul personalului local, schimbul valutar, traducerea și paza. După cel de-al Doilea Război Mondial și procesul de decolonizare, termenul a început să fie aplicat burgheziei mici și mijlocii, educată și formată în școlile colonizatorilor, având o cultură și mentalitate cu totul diferită de cele ale băștinașilor. În literatura marxistă, aceștia sunt priviți ca agenți ai capitalului străin, care ajută colonizatorii și neocolonizatorii din centrul sistemului capitalist mondial să exploateze coloniile și semicoloniile aflate la periferie.
Conceptul de “burghezie compradoră” este menționat de filosoful și sociologul Nicos Poulantzas, în “Puterea politică și clasele sociale” (Politische Macht und gesellschaftliche Klassen). Mai exact, el îi atribuie următoarele trăsături: lipsa unei baze de acumulare interne (dependența structurală) – spre deosebire de burghezie națională, burghezia compradoră nu dispune de un capital autohton, nu posedă o industrie locală și depinde în totalitate de capitalul extern; această fracțiune a clasei dominante funcționează în calitate de intermediar, un agent local, care facilitează pătrunderea capitalului străin în economia națională și canalizează resursele interne în afară. Totodată, în raport cu statul, susține Poulantzas, burghezia compradoră funcționează ca o forță reacționară: blochează reformele care ar permite dezvoltarea industriilor locale, menține salarii mici și reprimă mișcările muncitorești, plasând țara într-o poziție subordonată în diviziunea internațională a muncii.
La polul opus compradorilor se află burghezia națională, care se află în competiție cu capitalul străin și burghezia internă, care are legături puternice cu capitalul străin, dar are o bază de producție locală și anumite interese de stat.
Sociologul sârb, Vera Vratuša, privește burghezia compradoră (în special din Europa de Est) ca pe niște „ieniceri intelectuali”, care sunt ghidați de niște viziuni social-darwiniste, formate în centrele de educație imperialiste: eliminarea subvențiilor pentru alimente de bază, impozitarea săracilor prin introducerea unui TVA de 20 la sută, eliminarea protecției vamale pentru producția locală și devalorizarea monedei naționale, vânzarea marilor întreprinderi publice, a resurselor naturale și a serviciilor (inclusiv mine, rețele de apă, distribuție de energie electrică, telecomunicații, transport public, sănătate și educație), acționând în interesul profitului companiilor transnaționale.
Toate aceste măsuri contribuie la creșterea dependenței, la îndatorare pe termen lung și la scurtarea duratei de viață a propriilor cetățeni.
În cazul spațiului ex-sovietic, rolul burgheziei compradore este jucat de așa-numiți antreprenori civici, exponenții organizațiilor neguvernamentale, finanțate din abundență de fondurile și guvernele străine.
GiNGOs – societate civilă în serviciul puterii
Noțiunea de GiNGOs (Government-influenced NGOs) descrie organizațiile care mimează independența, fiind în realitate instrumente ale puterii. Această metamorfoză a sectorului neguvernamental nu este un fenomen izolat, ci un proces structural explicat prin mai multe cadre teoretice fundamentale.
În studiul său din 1987, intitulat „Of Market Failure, Voluntary Failure, and Third-Party Government: Toward a Theory of Government-Nonprofit Relations in the Modern Welfare State”, Lester M. Salamon explică modul în care statul modern se bazează pe organizații nonprofit pentru a livra servicii finanțate public. Acest model de „third-party government” transformă ONG-urile în parteneri juniori ai puterii, creând o dependență financiară care le subminează autonomia.
Astfel, asociațiile care au apărut din inițiativă privată ajung să funcționeze ca anexe birocratice, prioritizând supraviețuirea financiară în detrimentul misiunii lor critice.
De ce încep toate ONG-urile să semene între ele și să adopte discursul puterii? Răspunsul este oferit de Paul J. DiMaggio și Walter W. Powell (1983) în lucrarea lor celebră „The Iron Cage Revisited: Institutional Isomorphism and Collective Rationality in Organizational Fields”.
Autorii descriu isomorfismul instituțional — un proces prin care organizațiile se omogenizează pentru a câștiga legitimitate. Prin isomorfism coercitiv, statul impune reguli și standarde care forțează ONG-urile să se conformeze. Prin isomorfism normativ, profesionalizarea sectorului duce la angajarea unor experți care împărtășesc aceeași viziune cu elita politică, eliminând natural orice urmă de critică radicală.
Un precedent clar al transformării GiNGOs este analizat de Ramya Ramanath (2009) în studiul „Limits to Institutional Isomorphism: Examining Internal Processes in NGO–Government Interactions”.
Cercetarea documentează cum ONG-urile au trecut de la rolul de „apărători ai drepturilor” la cel de „dezvoltatori de locuințe” (housing developers), abandonând strategiile de confruntare în favoarea cooperării.
Ramanath subliniază că această „ajustare tactică interimară” duce adesea la abandonarea valorilor fondatoare ale organizațiilor, acestea preferând să nu „tulbure apele” pentru a nu periclita parteneriatele cu statul.
În lucrarea „Explaining Nonprofit Advocacy: An Exploratory Analysis” (2002), Lester M. Salamon reiterează faptul că advocacy-ul este „funcția chintesențială a sectorului voluntar”
Totuși, el identifică „Paradigma Conflictului”, care arată că statul nu este dispus să finanțeze critici acerbi.
Prin urmare, pe măsură ce ONG-urile caută „respectabilitatea profesională” și resurse stabile, ele tind să practice autocenzura, sacrificând funcția de monitorizare a puterii pentru a rămâne la masa negocierilor.
În concluzie, sub eticheta de GiNGOs, observăm o societate civilă care, deși își păstrează forma juridică independentă, și-a pierdut substanța democratică, devenind, conform teoriei isomorfismului, o simplă reflexie a structurilor de putere pe care ar fi trebuit să le monitorizeze.
Va urma…