Vasile Tofan are dreptate când spune că, în ultimii cinci ani, cheltuielile statului au crescut de la aproximativ 49 la 92 de miliarde de lei.
Dar explicația că această explozie a cheltuielilor este în principal rezultatul crizelor, al protecției sociale și al necesității de a proteja populația este doar o parte a poveștii.
Și poate nu partea cea mai incomodă.
Pentru că există o întrebare pe care trebuie să o punem direct: cât din această creștere a ajuns în economie, în infrastructură și în dezvoltare și cât a fost înghițit de aparatul de stat?
Nu vorbim despre profesori, medici, polițiști sau alte categorii care asigură servicii publice esențiale. Vorbim despre administrația care s-a îngrășat, despre instituții care au acumulat structuri, funcții și poziții de conducere, despre întreprinderi de stat care continuă să consume bani și despre un sistem de remunerare care, în anumite zone ale statului, a ajuns să sfideze realitatea economică a țării.
Și aici avem o confirmare care nu vine de la opoziție, ci chiar de la Guvern. În iulie 2026, Executivul a anunțat că a analizat remunerarea în 125 de instituții, autorități și întreprinderi publice, cu aproape 40.000 de angajați. Rezultatul? 439 de persoane primeau peste 50.000 de lei net pe lună, iar 152 depășeau 80.000 de lei net. Mai mult, dintre cei 439 de angajați cu remunerații de peste 50.000 de lei, 130 se aflau în întreprinderi de stat.
Așadar, când ni se explică de ce au crescut cheltuielile statului, poate ar trebui să ne uităm și acolo unde salariile nu mai seamănă deloc cu Moldova reală. Pentru că Moldova are oameni care muncesc o lună întreagă pentru câteva mii de lei. Și are, în același timp, oameni plătiți din bani publici cu zeci de mii de lei net.
Asta nu înseamnă că orice salariu mare este nejustificat. Un specialist foarte bun poate costa mult și este uneori mai ieftin să plătești un profesionist bine decât să întreții un incompetent ieftin. Dar atunci trebuie să existe un criteriu simplu: performanța.
Dacă statul plătește 80.000 de lei net pe lună, cetățeanul trebuie să poată întreba ce primește în schimb.
Ce reformă a fost făcută?
Ce venituri suplimentare au fost generate?
Ce pierderi au fost eliminate?
Ce serviciu public a devenit mai bun?
Ce întreprindere a fost scoasă din pierderi?
Ce proiect a fost dus la capăt?
Pentru că salariul mare fără performanță nu este investiție în capitalul uman. Este pur și simplu cheltuială. Iar când cheltuiala este plătită din bani împrumutați, ea devine și datorie. Aici se întâlnește problema aparatului public cu deficitul de 20,9 miliarde de lei. Bugetul de stat pentru 2026 prevede venituri de 79,67 miliarde de lei și cheltuieli de 100,57 miliarde. Diferența este finanțată prin datorie.
Și atunci întrebarea devine brutal de simplă: De ce trebuie cetățeanul să se împrumute pentru a finanța un stat care nu a reușit să-și controleze propriile cheltuieli? Aici este adevărata discuție despre deficit. Nu dacă avem voie să ne împrumutăm. Ci pentru ce ne împrumutăm.
Dacă luăm bani pentru drumuri, infrastructură energetică, digitalizare, tehnologii, educație și proiecte care cresc productivitatea, putem argumenta că datoria finanțează viitorul. Dar dacă luăm bani pentru a acoperi cheltuieli curente, pentru a menține instituții ineficiente sau pentru a finanța întreprinderi de stat care produc pierderi, atunci nu mai finanțăm dezvoltarea. Finanțăm incapacitatea statului de a se reforma. Iar asta este cu totul altceva.
Problema nu este că Moldova are un stat social.
Problema este că Moldova riscă să aibă un stat scump, birocratic și insuficient de performant. Datele oficiale arată că la începutul lui 2026 în serviciul public activau aproape 58.000 de persoane. Și atunci poate ar trebui să schimbăm întrebarea.
Nu: „Câți bani mai putem găsi pentru stat?”
Ci: „De cât stat avem nevoie?”
Pentru că fiecare instituție are un cost.
Fiecare funcție are un cost.
Fiecare agenție are un cost.
Fiecare consiliu de administrație are un cost.
Fiecare întreprindere de stat menținută artificial are un cost.
Iar la final toate aceste costuri ajung în același loc: în buget.
Iar când bugetul nu ajunge, apar împrumuturile.
Când apar împrumuturile, apar dobânzile.
Când apar dobânzile, spațiul pentru investiții se micșorează.
Și atunci statul se împrumută din nou.
Acesta este cercul pe care trebuie să-l rupă orice guvern care vorbește serios despre reformarea economiei. Nu este suficient să promiți o nouă lege a salarizării. Nu este suficient să spui că vei elimina „practicile de remunerare exagerată”. Guvernul însuși a recunoscut în acest an că problema există.
Acum trebuie să vedem și partea a doua: câte funcții vor fi eliminate, câte instituții vor fi comasate, câte întreprinderi vor fi restructurate și câți bani va economisi efectiv statul? Pentru că reforma adevărată începe exact acolo unde se termină comunicatul de presă. Altfel, riscăm să avem aceeași poveste pe care Moldova o știe deja foarte bine.
Un guvern spune că statul este prea mare.
Alt guvern promite să-l eficientizeze.
Se creează o nouă structură pentru eficientizare.
Se angajează oameni pentru reforma structurii.
Se cumpără consultanță.
Se aprobă strategia.
Se organizează conferința.
Și, după câțiva ani, descoperim că avem și mai mulți oameni în sistem și un deficit și mai mare.
Asta nu este reformă. Este administrație care se reproduce pe sine. Iar nota de plată ajunge întotdeauna la același contribuabil.
Cel care nu are 80.000 de lei salariu.
Cel care nu are întreprindere de stat.
Cel care nu poate aproba o indemnizație.
Cel care nu poate vota o majorare salarială pentru sine.
Cel care, atunci când bugetul nu ajunge, află că trebuie să fie „solidar”.
Poate că a venit timpul ca solidaritatea să funcționeze în ambele direcții.
Nu doar cetățeanul să fie solidar cu statul. Și statul să fie solidar cu cetățeanul. Adică să cheltuiască fiecare leu public ca și cum ar fi ultimul. Pentru că, în cazul celor 20,9 miliarde de lei deficit, exact asta este întrebarea: Câți dintre acești bani construiesc viitorul Moldovei și câți doar întrețin statul pe care Moldova nu și-l mai permite?
Răspunsul la această întrebare va spune mult mai mult despre seriozitatea reformelor decât toate discursurile despre „investiții responsabile”.
Și, mai ales, va spune cine va plăti nota de plată.