Republica Moldova traversează unul din acele momente de restriște care pot fi considerate o criză a rostului, o criză existențială. Este acea stare când societatea căreia i-a fost dat să locuiască în aceste limite administrative nu își poate livra răspunsurile la niște întrebări aparent banale: De ce existăm ca stat? Care sunt idealurile pe care vrem/trebuie să le realizăm? Și nu e o speculație pur intelectuală. E o chestiune care macină toate păturile sociale, indiferent de etnie și limba vorbită.
Identitatea nu se reduce la o etichetă lipită pe frunte sau declarată la recensăminte, ci e un ansamblu de valori, mituri și experiențe din trecut care definesc viziunea comună asupra viitorului. Migrația, însoțită de o natalitate scăzută, nu este doar un rezultat al nivelului de trai precar, ci anume al acestei stări generale de incertitudine și al unui sentiment dominant al lipsei unui rost.
La nivel mondial, Republica Moldova a reușit să atingă performanța unui stat de top la capitolul depopulare, fără a fi aflat într-o stare de război sau măcinat de conflicte civile violente. Problema ar fi fost simplă dacă s-ar fi rezumat doar la factorul economic.
În limba germană, conceptul de patrie poate fi exprimat prin două cuvinte care poartă o încărcătură diferită: Heimat – ca baștină, casă părintească, sat natal, locurile care se asociază cu copilăria, cu plăcintele și zeama. E o imagine a paradisului pierdut, a unei patrii ideale în care timpul stă în loc și unde mereu vrem să ne întoarcem. E o formă pasivă și contemplativă a înțelegerii noțiunii de patrie.
Și Vaterland („țara tatălui”) – patria războinică, a revoluției, a sacrificiului, o manifestare activă în lume. Aici patria devine un proiect politic pe termen lung, iar orice eveniment istoric major devine un nou pilon al memoriei colective, consolidând și mai mult mitul fondator al națiunii, care servește ulterior drept combustibil și material de construcție pentru noi proiecte de proporții istorice.
Statul ca instituție este o expresie a voinței de putere, a violenței și a pasiunii, iar populațiile care nu se pot manifesta astfel în istorie nu pot pretinde la statalitate, cu atât mai mult la calitatea de națiune. Statul modern este un produs al polisului, al urbei (spațiul în care au loc toate revoluțiile), al eticii și tupeului omului de la oraș, nu al civilizației rurale contemplative (anarhice în esență).
Republica Moldova, ca entitate nouă, fără experiență istorică de statalitate și fără o cultură sau o generație urbană autohtonă consolidată, nu a reușit deocamdată să depășească peisajul idilic, să treacă de la etapa copilăriei și a contemplației la cea a maturității istorice – a acțiunii politice pe termen lung.
În același timp, discursul politic local, pretins „patriotic”, se rezumă în continuare la exploatarea emoțională a nostalgiei care poate stoarce lacrimi sau invita la dansuri (imagini care cuprind noțiunea de Heimat), dar nu oferă materiale pentru construcție statală (Vaterland).
Practic, republica mai există azi din inerție, ca o „reminiscență post-agro-industrială” a URSS, iar fără definirea unui rost (la nivel metafizic, istoric, geopolitic, economic, cultural), va dispărea de la sine, odată cu stingerea nostalgiei după trecutul sovietic.
Și cine ar trebui să definească rostul? Intelectualitatea și segmentele active ale societății care au mai rămas aici. E nevoie de o dezbatere serioasă, pe toate palierele, al cărei rezultat trebuie să fie niște produse intelectuale noi (nu vechile clișee), care să constituie o bază pentru o viitoare ideologie statală.