În ultimele săptămâni, în spațiul public s-a redeschis o discuție care, de fapt, nu este deloc nouă: cât de mult poate fi plătit un om din bani publici și unde se termină remunerarea legitimă pentru competență și începe privilegiul?
Subiectul a devenit mai vizibil după apariția mai multor informații despre persoane angajate în instituții publice, întreprinderi cu capital de stat sau structuri finanțate din resurse publice, unele dintre ele beneficiind, direct sau indirect, de venituri care depășesc cu mult ceea ce câștigă majoritatea cetățenilor acestei țări. Depășirea pare a fi obraznică peste măsură.
Și, pentru că orice asemenea discuție ajunge inevitabil la oameni concreți, au apărut și apărători. Argumentele lor nu sunt toate greșite. Dimpotrivă. Ni se spune că trebuie să avem încredere în tineri, că oamenii harnici trebuie încurajați. Că nu putem ține specialiștii în funcții publice cu salarii mici și apoi să ne mirăm că pleacă. Că societatea nu trebuie să „ardă pe rug” orice tânăr care ajunge într-o funcție publică doar pentru că este tânăr, apropiat de cineva, membru în partidul guvernării sau pentru că presa a descoperit că are un venit mai mare decât media.
Da. Toate acestea sunt adevărate. Dar numai până într-un moment.
Pentru că există o diferență uriașă între a apăra dreptul unui tânăr competent de a face parte în administrația statului și a transforma tinerețea într-un argument împotriva oricărei întrebări despre competență, procedură, experiență sau modul în care este plătit acel tânăr.
Și mai există o diferență, mult mai importantă: între a plăti bine un om pentru munca lui și a inventa mecanisme prin care salariul unei funcții devine insuficient, iar diferența este compensată prin alte funcții, proiecte, sporuri, cumuluri, indemnizații sau alte forme de remunerare.
Aici este problema adevărată.
Da, specialiștii trebuie plătiți bine!
Să începem cu ceea ce ar trebui să fie evident.
- Da, un specialist bun trebuie plătit bine.
- Da, un funcționar care gestionează politici publice importante trebuie să fie motivat.
- Da, un manager al unei întreprinderi strategice trebuie să fie remunerat pe măsura responsabilității.
- Da, statul trebuie să fie capabil să atragă oameni competenți și să-i păstreze, motivându-i.
- Și da, dacă vrem ca tinerii bine pregătiți să nu plece din Republica Moldova, trebuie să le oferim perspective profesionale reale.
Numai că toate aceste adevăruri nu răspund la întrebarea esențială: cum ajungem de la principiul „specialistul trebuie plătit bine” la suma concretă pe care o primește o anumită persoană? Aici începe ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ. Și aici începe RESPONSABILITATEA.
Guvernul însuși a ajuns recent la concluzia că există o problemă. Analiza făcută în 125 de instituții, autorități și întreprinderi publice, cu aproape 40.000 de angajați, arată că situația nu este generalizată, dar că există concentrații de remunerații foarte mari și, mai ales, o legătură insuficient de clară între remunerație, competențe și rezultate. 439 de persoane au fost identificate cu venituri nete de peste 50.000 de lei pe lună, iar 152 depășesc 80.000 de lei net. Și, ar exista bănuieli, că nici analiza n-a fost una exhaustivă, sunt multe lucruri care nu afost să ajungă pe mâinile celor care au analizat.
Deci nu este o invenție a presei. Nu este nici „invidia societății față de oamenii „успешные”.
Este o problemă recunoscută chiar de Executiv.
Problema nu este că avem tineri în administrație. Problema este cum îi angajăm, pentru ce îi angajăm și cum îi plătim.
Pare profund nedrept ca un tânăr care intră în administrație să fie pus la zid doar pentru că este tânăr. Dar este la fel de nedrept față de miile de tineri care își construiesc cariera în mod natural să li se spună că pentru a ajunge într-o funcție publică importantă este suficient să fii „muncitor”, „implicat” sau „de încredere” și să fii loial partidului.
Funcția publică nu este o recompensă pentru loialitate. Ea există pentru îndeplinirea unor atribuții din fișa de post. Mai ales în ministere. Un consilier al ministrului nu este un om angajat pentru a demonstra că generația tânără este harnică și activă. Este angajat pentru a consilia ministrul pe un anumit domeniu. Iar un ministru, tocmai pentru că ocupă o funcție politică și nu poate fi specialist în toate domeniile pe care le gestionează, are nevoie de oameni care știu. Cunosc. Deci, cu cunoștințe! Experți pe domenii specifice de responsabilitate a ministerului. Nu este nimic ofensator în această afirmație. Dimpotrivă, este chiar rațiunea pentru care există consilierii, specialiștii și aparatul profesional al ministerelor.
În anunțurile oficiale de concurs ale Ministerului Culturii, pentru diferite funcții publice sunt prevăzute explicit studii în domeniu, experiență profesională, cunoașterea legislației, capacitate de analiză și sinteză și alte competențe.
Asta înseamnă că munca se poate învăța, iar un tânăr poate deveni un excelent funcționar. Dar mai înseamnă și că statul nu trebuie să confunde potențialul cu competența deja dobândită. Un începător are nevoie de timp să învețe. Este normal. Nu este o crimă să fii începător. Dar tocmai de aceea nu poți pretinde simultan că ești începător, că ai nevoie de experiență pentru a deveni competent și că trebuie să fii remunerat imediat precum un specialist cu ani de activitate în domeniu.
Salariul mic nu justifică inventarea unui al doilea serviciu
Aici cred că administrația noastră face una dintre cele mai mari greșeli!
Dacă o funcție este plătită insuficient, soluția corectă este să modifici sistemul de salarizare. Nu să păstrezi artificial salariul mic și apoi să inventezi modalități prin care aceeași persoană să primească bani din alte surse pentru a ajunge la un venit decent. Pentru că de aici începe DISTORSIUNEA.
Un funcționar angajat cu normă întreagă are o funcție cu atribuții și responsabilități stabilite. Nu poți presupune că, pentru că salariul este mic, el va găsi în timpul aceleiași zile de muncă suficient timp pentru alte activități plătite. Mai ales dacă este începător. Mai întâi trebuie să învețe. Apoi să înțeleagă instituția. Să înțeleagă legislația. Să învețe procedurile. Să poată analiza un document. Să poată redacta unul. Să înțeleagă și să-și asume consecințele unei decizii.
Iar dacă lucrează permanent peste program, există o altă problemă, foarte simplă și foarte omenească: oboseala scade calitatea muncii. Nu este conspirație. Este fiziologie. De aceea, compensarea salariilor mici prin cumuluri, proiecte suplimentare și plăți paralele poate părea, la prima vedere, o soluție generoasă. În realitate, poate deveni o capcană administrativă:
- Creează conflicte de interese.
- Creează inegalități între colegi.
- Creează tentația de a inventa activități pentru a justifica plăți.
- Șterge granița dintre funcția publică și alte interese.
- Și, în final, poate genera exact ceea ce statul ar trebui să prevină: suspiciuni, scandaluri și chiar ilegalități.
Dacă o funcție publică este indispensabilă, dar salariul aferent ei este ridicol de mic, reparăm grila de salarizare. Dacă funcția nu este necesară, o desființăm. Dar nu transformăm administrația într-un sistem în care funcția oficială este doar baza, iar venitul real se construiește printr-un labirint de suplimente și activități paralele.
Și atunci apare „verișoara”
Cazul MoldATSA a făcut această problemă și mai greu de ignorat.
Anastasia Taburceanu, verișoara președintei Maia Sandu, a ajuns în centrul unei controverse privind angajarea și remunerația sa la întreprinderea de stat MoldATSA. Presa a relatat venituri lunare foarte mari, iar Maia Sandu a declarat că nu a recomandat-o, nu a fost consultată și nu a știut despre angajarea ei. În același timp, a spus că banii considerați nemeritați trebuie restituiți.
Aici trebuie să fim corecți. Faptul că cineva este rudă cu un demnitar nu demonstrează automat că a fost angajat datorită acestei relații. Dar nici nu poate fi un motiv pentru care societatea să nu mai pună întrebări. Dimpotrivă. Când este vorba despre bani publici, apropierea de putere crește, nu micșorează, necesitatea transparenței. Și nu este vorba doar despre o verișoară. Articolul dat nu este despre un singur nume și o singură familie. Este despre FENOMEN. Despre acea senzație tot mai răspândită că funcțiile publice, întreprinderile statului, consiliile, proiectele și structurile create cu bani publici au devenit o rețea de protecție pentru cei care gravitează în jurul puterii.
Uneori sunt rude.
Alteori sunt prieteni.
Alteori foști colegi.
Alteori oameni proveniți din aceeași echipă politică.
Iar uneori sunt pur și simplu oameni care au fost disponibili exact atunci când partidul avea nevoie de cineva.
Asta nu înseamnă că fiecare dintre ei este incompetent, nici că fiecare primește ilegal bani. Înseamnă că sistemul trebuie să fie suficient de transparent încât să nu ne impună să ghicim.
„Responsabilitatea este mare”
Un alt argument care apare frecvent este cel al responsabilității. Și este un argument valid. De exemplu, directorul interimar al Energocom, Eugeniu Buzatu, a declarat pentru 2025 venituri salariale de aproximativ 1,2 milioane de lei, adică aproape 100.000 de lei pe lună, la care s-au adăugat diurne și tichete de masă. El a justificat nivelul remunerației prin responsabilitatea și riscurile asociate activității din domeniul energetic și a argumentat că deciziile privind achizițiile de energie nu sunt simple. Aici nu cred că răspunsul corect este: „salariul este mare, deci omul nu îl merită”. Poate îl merită. Poate nu.
Dar aceasta nu este întrebarea corectă. Întrebarea este: care sunt criteriile prin care statul a stabilit că acest om valorează atât? Și, mai important: ce rezultate trebuie să obțină pentru ca această remunerație să fie justificată?
DACĂ RESPONSABILITATEA ESTE MARE, E CAZUL SĂ FIE MARI ȘI INDICATORII DE PERFORMANȚĂ!
Dacă salariul este comparabil cu cel al conducerii unor companii importante din regiune, atunci putem compara și rezultatele. Dacă statul plătește competitiv pentru a atrage profesioniști, atunci trebuie să știm și cum sunt selectați profesioniștii. Asta înseamnă guvernanță. Altfel, „responsabilitatea” poate deveni o formulă universală prin care orice salariu poate fi justificat.
Statul nu este pușculița partidului.
Aici ajungem la problema cea mai serioasă.
Un partid care ajunge la guvernare are dreptul să-și implementeze programul politic. Nu are însă dreptul să confunde victoria electorală cu dreptul de proprietate asupra administrației publice.
Ministerul nu este al partidului. Întreprinderea de stat nu este a partidului. Bugetul nu este al partidului. Funcția publică nu este recompensa pentru activitatea politică. Iar instituțiile publice nu sunt locuri de muncă de rezervă pentru oamenii care, din diverse motive, au rămas fără proiectul prin care au fost anterior finanțați.
În ultimii ani, în Republica Moldova au existat numeroase proiecte și programe susținute din finanțări externe. Închiderea unui proiect poate lăsa fără activitate oameni foarte competenți. Și este perfect legitim ca statul să dorească să păstreze competența acumulată. Dar soluția nu poate fi: „omul este bun, trebuie să-i găsim un loc”.
Ordinea trebuie să fie inversă: statul identifică necesitatea → definește funcția → stabilește atribuțiile → stabilește criteriile → organizează procedura → selectează persoana.
Nu: avem omul → trebuie să-i găsim funcția.
Această inversare este una dintre sursele celor mai mari stricăciuni administrative. Pentru că atunci când omul vine înaintea funcției, funcția începe să fie modelată după om. Și, de aici, până la sinecură nu mai este întotdeauna un drum foarte lung, dimpotrivă – e o scurtătură foarte toxică!
Nu „ardeți tinerii”. Verificați-i
Societatea nu trebuie să „ardă pe rug” tinerii. Dar societatea are dreptul să-i întrebe:
- Are dreptul să întrebe orice persoană care ocupă o funcție publică: ce știi să faci?
- Are dreptul să întrebe instituția: de ce ai nevoie de această funcție?
- Are dreptul să întrebe conducătorul: de ce această persoană?
- Are dreptul să întrebe: de ce acest salariu? de ce această formă de plată?
Aceasta nu este persecuție. Este democrație. De fapt, cei care își apără tinerii ar trebui să fie primii interesați de asemenea reguli. Pentru că altfel un tânăr competent, care a intrat în sistem prin concurs și își face cinstit meseria, va fi pus în aceeași categorie cu cel care a ajuns într-o funcție pentru că „trebuia găsit un loc”. Iar asta este profund nedrept.
Nu avem nevoie de oameni „ai noștri”. Avem nevoie de oameni competenți.
Poate că aceasta este una dintre lecțiile cele mai importante ale scandalurilor din ultimele luni. Guvernarea nu trebuie să se teamă de concursuri. Nu trebuie să se teamă de comparații. Nu trebuie să se teamă de întrebări. Și nici de faptul că un jurnalist descoperă o rudă, un salariu, un contract sau o combinație de funcții. Dacă totul este în regulă, transparența te apără. Dacă un tânăr este foarte bun, concursul îl poate demonstra. Dacă un director merită 100.000 de lei, criteriile de performanță pot demonstra acest lucru. Dacă un consilier este indispensabil, atribuțiile lui pot demonstra acest lucru. Dacă o întreprindere are nevoie de un salariu competitiv, comparațiile de piață pot demonstra acest lucru. Problema apare atunci când, în locul acestor explicații, ni se oferă povești despre „oameni muncitori”, „generația tânără”, „responsabilitate”, „încredere” și „nu vă uitați la cât câștigă alții”. Toate pot fi adevărate. Dar nu țin loc de procedură legală.
Și mai există un lucru: banul public nu este un detaliu
Cetățeanul care câștigă 8.000, 10.000 sau 15.000 de lei și care își plătește impozitele nu este un spectator răutăcios care se uită în portofelul altuia. Este coproprietarul, prin stat, al resurselor publice. Pensionarii – cu venituri sub orice limită de existență – la fel. De aceea au dreptul să întrebe ce se întâmplă cu ele.
Nu pentru că nu suportă succesul altuia. Ci pentru că între succesul privat și remunerația publică există o diferență fundamentală: în primul caz îți cheltuiești banii tăi; în al doilea, administrezi bani care aparțin societății. De aceea, cu cât funcția este mai importantă și venitul este mai mare, cu atât trebuie să existe mai multă transparență. Nu mai puțină.
Ce ar trebui făcut?
Foarte simplu, în principiu.
În primul rând, toate situațiile semnalate de presă, funcționari, societatea civilă sau opoziție trebuie verificate instituțional, fără protecție politică și fără condamnări anticipate și etichetări.
În al doilea rând, trebuie verificat dacă angajarea, cumulul, sporurile, premiile și celelalte plăți au fost făcute legal.
În al treilea rând, acolo unde s-au plătit sume necuvenite, acestea trebuie recuperate.
În al patrulea rând, acolo unde există încălcări, trebuie aplicate consecințele prevăzute de lege.
Și, mai ales, trebuie reparat sistemul care permite ca asemenea situații să apară. Guvernul a anunțat deja că intenționează să lege mai clar salarizarea de competențe și rezultate.
Foarte bine. Dar atunci TREBUIE de mers până la capăt, nu doar condamnarea prin catalogări, că s-au făcut boroboațe. TREBUIE:
- revăzute grilele de salarizare.
- eliminate funcțiile inutile.
- clarificate regulile de cumul.
- transparentizate remunerațiile din întreprinderile publice.
- introduși indicatori reali de performanță pentru funcțiile de conducere.
- întărite concursurile și selecția bazată pe competență.
- abandonată ideea că un om trebuie neapărat „salvat” printr-o funcție publică atunci când dispare proiectul sau poziția pe care o ocupa.
Pentru că statul nu este agenție de plasare în câmpul muncii a prietenilor.
Statul de drept nu poate funcționa cu două măsuri.
Putem avea încredere în tineri, putem plăti bine specialiștii, putem atrage oameni competenți din sectorul privat, putem crea condiții pentru ca oamenii buni să nu plece din țară, putem chiar să plătim foarte bine anumite funcții publice.
Dar trebuie să facem toate acestea într-un sistem de reguli.
Altfel, nu construim un stat modern.
Construim un sistem de privilegii, doar că îi schimbăm periodic beneficiarii.
Și atunci „boroboațele” devin mai mult decât niște incidente de comunicare. Iar „verișoarele” devin mai mult decât niște coincidențe familiale.
Vine vorba despre o cultură administrativă. Despre ideea că, odată ajuns la putere, ai voie să-ți construiești în jurul tău o echipă de oameni „de încredere”, iar statul trebuie să găsească ulterior funcțiile, salariile și justificările necesare.
Nu!
Într-un stat de drept, procesul trebuie să fie invers.
Mai întâi este necesitatea publică.
Apoi funcția.
Apoi criteriile.
Apoi concursul.
Apoi omul.
Apoi remunerația, proporțională cu responsabilitatea și rezultatele.
- Nu omul, apoi funcția.
- Nu partidul, apoi postul.
- Nu prietenul, apoi salariul.
- Și nici „specialistul nostru”, apoi explicația.
Poate că aceasta este diferența dintre o administrație care servește statul și una care servește puterea.
Iar cetățenii au tot dreptul să o ceară. Nu să ardă pe nimeni pe rug. Ci să aprindă lumina. Pentru că atunci când este vorba despre bani publici, transparența nu este o pedeapsă pentru cei care îi primesc. Este protecția tuturor celor care îi plătesc.