Opinia publică și clasa politică din Germania sunt șocate, chiar dacă ceea ce s-a întâmplat nu a fost deloc o surpriză: sondajele din ultimele luni au prognozat foarte bine ceea ce urma să se întâmple în landul Saxonia-Anhalt, din Germania de Est (fosta RDG). Mult hulitul partid Alternativa pentru Germania (AfD), în premieră, a reușit să obțină un scor zdrobitor, de 44 la sută, plasându-se la o distanță mare de partidele tradiționale de pe spectrul centru-dreapta, centru-stânga și pe extrema stângă.
Totuși, ar fi prea devreme să vorbim despre primul land guvernat de AfD. Nici Alternativa, nici partidele tradiționale (inclusiv dacă s-ar alia cu extremiștii de stânga de la Die Linke) nu reușesc să obțină o majoritate. Mingea se află pe terenul BSW – un bloc condus de Sahra Wagenknecht, fostul lider al Die Linke, care din extrema stânga a migrat spre o stângă conservatoare. BSW împărtășește cu AfD anumite abordări legate de migrație, însă în Saxonia-Anhalt insistă pe alegerea unei figuri independente în fruntea guvernului regional. Cel mai probabil, urmează o perioadă lungă de negocieri, însoțită de un blocaj instituțional.
Dar dincolo de toate detaliile tehnice, evenimentele politice din micul land Saxonia-Anhalt, cu un electorat de 1,7 milioane, au trezit un interes din altă perspectivă. După 1945, Germania a purtat o povară a vinovăției pentru toate crimele din cel de-al Doilea Război Mondial. Această vină colectivă autoasumată, pe lângă o funcție terapeutică, a avut și efecte adverse: frica patologică de a vorbi despre interesele naționale, despre identitate, despre siguranța publică. Vegheați de fantoma trecutului, germanul de rând și politicianul au evitat multe subiecte sensibile, de frica de a nu fi suspectați de alunecare spre tot felul de „extremisme”.
Probabil, primul care a spart gheața și a devenit un soi de înaintemergător al AfD este economistul Thilo Sarrazin, care, culmea-culmilor, venea din sânul Partidului Social-Democrat (SPD). Acesta a provocat enorm după lansarea în 2010 a lucrării “Deutschland schafft sich ab: Wie wir unser Land aufs Spiel setzen” (Germania se autodistruge: Cum ne punem țara în pericol). În această carte, Sarrazin vine cu niște analize și concluzii deloc optimiste: politica migraționistă, declinul natalității, protecția socială și sistemul de învățământ duc la o autodistrugere a Germaniei. Germania riscă să devină un stat preponderent islamic și o societate similară cu Lumea a treia.
AfD apare la trei ani de la lansarea cărții lui Sarrazin. Deși inițial partidul avea o agendă pur economică (ca o reacție la criza euro), o parte dintre fondatorii partidului (printre care Bernd Lucke) au recunoscut că se regăsesc în ideile exprimate în carte, mai ales în ceea ce privește moneda euro, migrația și educația. Un singur om și o singură carte au devenit un bulgăre de zăpadă care s-a transformat în 16 ani într-o adevărată avalanșă, confirmând o dată în plus că nu trebuie să ignorăm niciodată potențialul ideilor și al ideologilor.
Iar frica pe care o provoacă alegerile din Saxonia-Anhalt este că acest exemplu ar putea deveni viral, extinzându-se și normalizându-se în întreaga Germanie, apoi în întreaga Europă. Și nu este vorba neapărat de problema migrației sau a siguranței publice. Țări precum Republica Moldova sau România, spre exemplu, sunt afectate într-o măsură mai mică sau deloc (deocamdată). Precedentul AfD este important din perspectiva conceptului de Fereastră Overton, ca o formă de sfidare și deconstrucție a discursului politic dominant, hegemon, forțând o schimbare a sistemului.
Nu susțin că alegerile vor aduce o schimbare. Exercițiul electoral în sine nu este un mecanism al schimbării, ci este doar un ritual și un joc prin care sunt degajate energiile negative ale maselor și se legitimează o nouă putere, evitându-se scenariile violente. Schimbarea se petrece pe tăcute și în adâncul țesutului social. Nu respingerea migrației deranjează partidele de sistem, ci însăși existența unui discurs alternativ, contestatar al status-quo-ului, menținut artificial de elita dominantă și compradoră.
Prin cele 44% din voturi, AfD a demonstrat că nu este un grup marginal, sprijinit de un segment îngust al nemților. E o voce care exprimă niște nemulțumiri și așteptări. E și o avertizare pentru clasa politică: dacă nu va ști să-și aplece urechea la doleanțele poporului, riscă să fie măturată de pe scena istoriei. Exemplul Germaniei, o țară care a fost extrem de sensibilă la “corectitudinea politică” în ultimele 7-8 decenii, riscă să devină contagios pentru tot continentul european. Dacă Germania își permite, de ce nu ne-am permite și noi? S-ar întreba orice cetățean al UE a cărui voce a fost înăbușită toți acești ani prin cenzură și control.