În Republica Moldova pare să existe un paradox: președinta află ce se întâmplă în statul pe care îl conduce din presă. De fiecare dată când izbucnește un scandal în care sunt implicați reprezentanți ai PAS, explicația este aceeași: „Am aflat din presă.”
Acum scandalul nu îi mai vizează doar pe membrii partidului, ci chiar pe verișoarele președintei. Și, surprinzător, explicația rămâne neschimbată: nu a știut de angajare, nu a știut de remunerație, nu a știut de situație. Din nou, presa pare să fie mai bine informată decât instituția prezidențială.
Ironia este evidentă. Președintele este comandantul suprem al forțelor armate, conduce Consiliul Suprem de Securitate, este informat de serviciile statului și beneficiază de un întreg aparat prezidențial. Cu toate acestea, în momentele cele mai sensibile, impresia lăsată este că principala sursă de informare rămâne presa.
Dacă admitem, ipotetic, că această explicație este reală, atunci problema este una de funcționare instituțională. Cum este posibil ca situații cu un impact atât de mare asupra încrederii publice să fie cunoscute mai întâi de jurnaliști decât de șeful statului?
Se ridică însă și o altă întrebare. Dacă președinta află din presă despre propriile rude, despre oamenii din propriul partid și despre scandalurile care zguduie guvernarea, atunci despre ce anume este informată zilnic? Pentru ce există consilieri, instituții, rapoarte și mecanisme de avertizare?
În ultimii ani, cetățenilor li s-a spus că instituțiile statului sunt mai puternice ca niciodată, că lupta împotriva corupției este prioritatea numărul unu și că nimeni nu este mai presus de lege. Tocmai de aceea este greu de înțeles cum, tocmai în cazurile care suscită cel mai mare interes public, răspunsul este invariabil: „Nu am știut. Am aflat din presă.”
Dacă această afirmație este adevărată, atunci ea ridică întrebări serioase despre modul în care funcționează instituția prezidențială și despre capacitatea acesteia de a identifica și preveni situații care pot afecta integritatea și încrederea publică.
Dacă, în schimb, această explicație reprezintă doar o strategie de comunicare menită să distanțeze instituția de scandaluri, atunci problema devine una de credibilitate. Repetarea aceleiași formule în fiecare controversă îi determină pe mulți cetățeni să privească aceste declarații cu scepticism.
Mai există și o problemă de consecvență. Cetățenilor li se cere permanent să răspundă pentru propriile fapte și declarații. În schimb, atunci când apar controverse în jurul puterii, explicația pare să fie mereu aceeași: lipsa de cunoaștere.
Mai mult decât atât, în campania electorală pentru alegerile parlamentare, președinta Maia Sandu le cerea partidelor politice să își consulte listele electorale cu ea, afirmând că știe cine este corupt, cine nu și chiar cine ar fi „dușman al acestei țări”. Nu a trecut nici măcar un an de atunci. Era campanie electorală, iar președinta se implica activ în configurarea listei PAS pentru alegerile parlamentare. Astăzi, însă, societatea discută despre lista verișoarelor bine remunerate ale președintei. În mod firesc, oamenii așteptau explicații. În schimb, au auzit aceeași justificare: că Maia Sandu nu ar fi știut nimic.
Într-un stat care pretinde standarde înalte de integritate, responsabilitatea nu poate funcționa într-o singură direcție.
Indiferent care dintre cele două scenarii este adevărat, rezultatul este același: încrederea publică este afectată. De la un președinte se așteaptă nu doar să reacționeze după izbucnirea unui scandal, ci și să se asigure că persoanele apropiate nu ajung în situații care generează suspiciuni de favoritism sau afectează imaginea instituției.
Cetățenii nu cer ca președintele să cunoască fiecare detaliu din administrație. Dar atunci când apar controverse care implică persoane din cercul apropiat, este firesc să existe așteptarea unor explicații convingătoare, nu a aceluiași răspuns repetat la nesfârșit: „Nu știu. Nu cunosc. Am aflat din presă.”
O explicație repetată la infinit nu mai inspiră încredere. Dimpotrivă, creează impresia că cetățenilor li se cere să accepte orice explicație fără să mai pună întrebări.
La urma urmei, dacă președinta află ce se întâmplă în propriul anturaj din presă, atunci cine conduce, de fapt, agenda informării în Republica Moldova: instituțiile statului sau redacțiile? Iar dacă presa află prima ceea ce Președinția spune că nu știa, poate că adevărata instituție de control nu mai este cea prevăzută în Constituție, ci cea care publică prima știrea.
Mai mult decât atât, cum poate fi încredințată conducerea statului și, mai ales, responsabilitatea pentru securitatea acestuia unei persoane care declară că nu știa ce se întâmpla nici măcar în propriul anturaj?
Uneori, oamenii nu au nevoie de adversari care să le afecteze imaginea. O fac singuri, prin propriile declarații și propriile acțiuni. Iar atunci când răspunsurile la întrebări esențiale sunt „Nu știu”, „Am aflat din presă” sau „Trebuie verificat”, fiecare cetățean își va forma propriile concluzii despre competența și capacitatea celui aflat în fruntea statului.