Într-o țară în care mii de pensionari încearcă să supraviețuiască din aproximativ 3.000 de lei pe lună, iar mulți salariați muncesc cu normă întreagă pentru 8.000 de lei, există și o altă realitate. O realitate în care unii încasează milioane de lei pe an. La vedere. Declarat. Legal.
Și atunci apare întrebarea firească: despre ce echitate socială mai putem vorbi?
Ani la rând ni s-a spus că granturile și creditele europene sunt destinate dezvoltării Republicii Moldova, modernizării instituțiilor și creșterii nivelului de trai. Dar când privești diferența uriașă dintre veniturile cetățeanului de rând și cele ale unei elite politico-administrative, nu poți să nu te întrebi cine a fost, în realitate, principalul beneficiar al acestui model.
Paradoxul este și mai amar. Creditele nu vor fi rambursate de cei care încasează milioane, ci de cetățenii obișnuiți. De pensionarii cu pensii modeste, de profesorii, medicii și muncitorii care își plătesc taxele. Ei vor achita, cu dobândă, nota de plată pentru un sistem care pare să răsplătească tot mai generos privilegiul și tot mai puțin munca.
Ani la rând, frica a devenit principalul argument electoral. „Să nu vină rușii.” Pentru mulți, aceasta a fost suficient. S-a votat cu ochii închiși, în speranța că măcar va fi liniște, că „va fi pace” și „Dumnezeu va da ploaia”. Dar frica nu poate ține loc de guvernare, iar lozincile nu pot înlocui responsabilitatea.
Între timp, pentru unii nici milioanele nu mai sunt suficiente. Nici două vile la Londra, nici zece apartamente în Dubai nu par să umple golul unei lăcomii fără limite. Când funcția publică devine o rampă pentru acumularea averilor, iar cetățeanul este redus la rolul de contribuabil tăcut, problema nu mai este doar una economică. Este una morală.
Există o regulă nescrisă în orice societate: atunci când toleranța unui popor devine nelimitată, nesimțirea celor aflați la putere crește în aceeași măsură. Lipsa de reacție este interpretată ca aprobare, iar privilegiile devin tot mai mari, tot mai ostentative și tot mai greu de justificat.
O societate nu se prăbușește doar din cauza sărăciei. Se prăbușește atunci când oamenii încep să creadă că nedreptatea este normală și că privilegiile unei minorități trebuie plătite, la nesfârșit, de majoritatea care muncește.
Iar aceasta este, poate, cea mai scumpă datorie pe care o poate contracta un stat.