Ne-am obișnuit deja, probabil, să trăim într-o lume în care șeful statului — garantul suveranității, independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova — manifestă, în spațiul public, un comportament care seamănă uneori mai mult cu al unui blogger foarte activ decât cu cel al unui șef de stat.
Cine este publicul-țintă al diplomației de pe rețelele sociale?
Pică o dronă rusească?
Condamnare fermă. Pe Twitter.
Se întâmplă ceva în Ucraina?
„Condamnăm categoric.” Tot pe Twitter.
Mai apare un incident?
„Suntem profund îngrijorați.”
Și, desigur, toate acestea trebuie spuse rapid, în engleză, pentru că altfel parcă nu au aceeași greutate geopolitică.
Dar să ne punem, totuși, o întrebare simplă și sinceră: Care este utilitatea practică a acestor condamnări?
Ține cineva cont de ele? Se oprește Putin din lansat drone pentru că Maia Sandu a mai publicat o postare? Se întrunește Kremlinul în regim de urgență și spune: „Vai de mine, a condamnat Maia Sandu. Trebuie să ne reconsiderăm planurile”?
Sau, poate, aceste mesaje sunt destinate altui public? Pentru cine sunt ele? Pentru mătușa Grăchina, Parascovia sau Haritina dintr-un sat uitat de autorități, care probabil nici nu urmărește Twitter-ul și, dacă îl urmărește, nu citește postările în limba engleză?
Atunci cine este publicul-țintă? Care este, de fapt, scopul acestei prezențe permanente pe Twitter/X?
O postare în limba engleză nu protejează spațiul aerian!
Să guvernezi o țară înseamnă mai mult decât să reacționezi la evenimente prin comunicate și postări. Un șef de stat nu trebuie doar să condamne. Trebuie să prevină, să negocieze, să acționeze, să protejeze cetățenii și să construiască mecanisme reale de securitate.
Pentru că o condamnare pe Twitter nu doboară o dronă. O postare în limba engleză nu protejează spațiul aerian al Republicii Moldova. Iar un „condamnăm ferm” nu ține loc de politică externă și de securitate.
Dar există o problemă și mai interesantă.
Dubla măsură: Tăcerea convenabilă privind achizițiile europene de gaze
Până acum, Maia Sandu nu pare să fi ratat aproape nicio ocazie de a condamna public războiul Rusiei împotriva Ucrainei. Și este firesc ca agresiunea militară să fie condamnată. Numai că aici apare o întrebare incomodă.
De ce vedem atâta fermitate atunci când trebuie condamnată Rusia, dar o tăcere atât de convenabilă atunci când vine vorba despre achizițiile europene de energie rusească?
Franța, Belgia și alte state europene continuă să importe energie rusească, inclusiv GPL, în timp ce Republicii Moldova i se explică, de ani de zile, că trebuie să suporte costuri, restricții și sacrificii pentru a nu „finanța războiul lui Putin”.
Păi cum așa, stimată doamnă Sandu? La Chișinău ni se spune:
„Trebuie să fim solidari.”
„Trebuie să rezistăm.”
„Trebuie să plătim prețul libertății.”
„Nu trebuie să finanțăm războiul lui Putin.”
Dar când unii dintre cei mai importanți parteneri europeni cumpără energie rusească, unde dispare fermitatea? Unde este „condamnarea categorică”? Unde este postarea în limba engleză? Unde este apelul către Paris, Bruxelles sau alte capitale europene?
Sau principiile sunt valabile doar la Chișinău? Sunt bune pentru cetățeanul moldovean care trebuie să plătească factura, devin brusc mai elastice când vine vorba despre economiile marilor state europene? Valorile sunt universale sau au și ele pașaport?
Pentru că dacă regula este „nu finanțăm războiul lui Putin”, atunci regula ar trebui să fie aceeași pentru toți. Nu poți cere cetățeanului moldovean să facă sacrificii în numele unor principii pe care state mult mai bogate le aplică selectiv.
Exercițiu de imaginație: Ședința de urgență de la Kremlin
Și acum, să facem un exercițiu de imaginație.
Putin convoacă în Kremlin ședința Sovbez-ului. Pe masă — hărți. Generalii discută. Pe hartă sunt trasate linii. Se pun pioneze. Atmosfera este tensionată. Se discută, chipurile, despre un eventual atac asupra Republicii Moldova.
Deodată, pe hol se aud niște pași grăbiți. Din ce în ce mai grăbiți. O respirație gâfâită. Uși care se deschid una după alta. Până când, în cele din urmă, ușa sălii principale se deschide violent.
Intră un tânăr agitat, transpirat, cu telefonul în mână.
— Razreșite dolojiti, tovarișci glavnokomanduiușcii!
— Razreșaiu. Șto tam takoe srocinoe?
Tânărul, aproape fără suflare:
— V Maldavii viigrala Maia Sandu i eio partia — PAS!
Liniște. Generalii se uită unii la alții. Putin își ridică privirea.
— Șto?!
— Maia Sandu a câștigat alegerile! PAS a câștigat!
Putin se ridică brusc. Privește harta. Apoi telefonul. Apoi din nou harta. Și spune:
— Ciort evo poberi! Svaracivaemsia! Plan o napadenii na Moldaviu otmeniaetsa!
De ce? Pentru că, potrivit unei anumite narațiuni politice care ni se vinde de ani de zile, Putin ar ține cont de votul nostru democratic. Dacă alegem „corect”, nu ne mai atacă. Dacă alegem „greșit”, vin tancurile. Dacă votează PAS — Kremlinul renunță la planurile expansioniste.
Sună absurd? Pentru că este. Și totuși, o parte impresionantă a societății a fost convinsă de această logică.
Culmea este că, încercând să construiască imaginea unei lupte între „democrație” și „Rusia”, unii dintre cei mai vocali „anti-ruși” au ajuns să transmită, fără să-și dea seama, o idee aproape comică: că Putin ar fi suficient de democratic încât să țină cont de rezultatul alegerilor din Republica Moldova.
Adică Kremlinul nu ar respecta suveranitatea Ucrainei, nu ar respecta frontierele internaționale, nu ar respecta dreptul internațional — dar ar respecta rezultatul alegerilor din Moldova. Ce logică impecabilă!
Problema reală: Securitatea nu se construiește pe Twitter
Nu, domnilor!
Putin nu decide politica față de Republica Moldova în funcție de cine câștigă alegerile la Chișinău. Și nici NATO, nici Bruxelles-ul, nici Washingtonul nu ne vor salva doar pentru că Maia Sandu mai publică o condamnare pe Twitter.
Securitatea unui stat se construiește prin:
- Instituții și armată
- Apărare antiaeriană și intelligence
- Infrastructură critică
- Diplomație, economie și alianțe reale
Nu prin numărul de postări. Nu prin adjective. Nu prin „ferm”, „categoric”, „profund îngrijorat” și „inacceptabil”. Iar dacă după atâția ani de guvernare încă trebuie să ni se demonstreze că o postare în limba engleză reprezintă o formă de acțiune geopolitică, atunci avem o problemă.
Pentru că Republica Moldova nu are nevoie de un președinte care doar comentează realitatea. Are nevoie de un președinte capabil să schimbe realitatea. Iar între cele două este o diferență uriașă.
Twitter-ul poate fi un instrument de comunicare. Dar nu poate deveni substitut pentru stat. Iar „condamnarea fermă” nu poate deveni substitut pentru politica de securitate.
Altfel riscăm să ajungem într-o situație în care avem un stat foarte activ pe rețelele sociale… dar foarte puțin activ acolo unde contează cu adevărat.