În Republica Moldova, patriotismul a devenit uneori soluția universală pentru managerii care nu mai au soluții pentru nimic altceva.
Nu merge economia? Patriotism!
Nu cresc salariile? Patriotism!
Pleacă tinerii din țară? Patriotism!
Se scumpesc produsele? Patriotism!
Nu funcționează instituțiile? Tot patriotism!
Este aproape reconfortant. Nu mai trebuie să explici rezultate, cifre, reforme sau responsabilitate. Este suficient să ridici drapelul, să rostești câteva fraze solemne despre „interesul național” și supremația limbii române și, eventual, să privești grav în cameră. Restul se rezolvă prin emoție.
Avem astfel un nou model de management public: cu cât rezultatele sunt mai slabe, cu atât sloganul patriotic trebuie să fie mai puternic.
Un manager competent trebuie să demonstreze rezultate. Un manager incompetent se poate ascunde după falsul patriotism.
Primul trebuie să explice de ce o reformă a eșuat. Al doilea explică faptul că „dușmanii țării” nu înțeleg reforma. Primul trebuie să răspundă pentru bani cheltuiți prost. Al doilea vorbește despre sacrificiu și unitate națională. Primul trebuie să recunoască o greșeală. Al doilea o transformă într-o „bătălie pentru viitorul țării”.
Și aici apare partea cea mai comodă a patriotismului de carton: nu mai contează ce ai făcut, ci cât de patriotic reușești să pari în timp ce explici de ce n-ai făcut ce trebuia.
Țara poate avea drumuri proaste, instituții lente, spitale supraaglomerate, salarii mici și oameni care își fac bagajele pentru a pleca. Dar, dacă discursul este suficient de solemn, toate acestea pot fi ambalate frumos într-o poveste despre „Moldova care rezistă” sau Moldova rezilientă în fața atacurilor închipuite ale dușmanilor închipuiți.
Cum arată, de fapt, patriotismul adevărat?
Problema este că patriotismul adevărat nu se măsoară în numărul de steaguri din birou. Se măsoară în calitatea școlilor, în salariile pe care le pot câștiga oamenii acasă, în drumurile pe care pot circula, în justiția în care pot avea încredere și în instituțiile care funcționează fără să fie împinse de la spate cu telefoane și relații.
Patriotismul adevărat este plictisitor. Nu are nevoie de muzică dramatică. Nu are nevoie de sloganuri scrise cu litere mari. Nu are nevoie de conferințe în care fiecare frază începe cu „țara noastră”, parcurs european, „vin rușii” sau „suntem permanent atacați hibrid și cognitiv”.
Patriotismul adevărat înseamnă să faci lucrurile bine atunci când nu te filmează nimeni:
- Să nu furi.
- Să nu angajezi incompetentul doar pentru că este „al nostru”.
- Să nu transformi instituția publică în partid, familie și cerc de prieteni.
- Să nu confunzi loialitatea politică cu competența profesională.
- Și, mai ales, să nu ceri cetățeanului să fie „patriot” atunci când tu îi oferi în schimb doar taxe, birocrație, promisiuni și explicații.
Iluzia discursurilor și provocarea de a construi o țară
Este foarte ușor să-i spui omului să rămână în țară din patriotism. Mult mai greu este să construiești o țară în care omul să aibă motive să rămână.
Este foarte ușor să-i spui antreprenorului să creadă în Moldova. Mult mai greu este să-i creezi un mediu în care să nu-și piardă jumătate din timp încercând să explice unor instituții de ce există firma lui.
Este foarte ușor să-i spui tânărului că „viitorul este acasă”. Mult mai greu este să-i oferi un viitor pentru care să nu fie nevoit să cumpere bilet doar dus spre Europa.
Falsul patriotism: o perdea excelentă pentru eșec
Și aici ajungem la ironia supremă. Uneori, cei care vorbesc cel mai mult despre patriotism sunt tocmai cei care au cele mai puține rezultate de arătat. Pentru că patriotismul fals este o perdea excelentă. În spatele ei poți ascunde un management slab, decizii proaste, lipsă de viziune, clientelism, favoritism, incompetență și chiar eșec.
Iar dacă cineva ridică perdeaua și întreabă: „Bine, dar ce ați făcut concret?”, răspunsul vine imediat: „Nu e momentul pentru critici. Trebuie să fim uniți.”
Desigur. Critica este „dezbinare”, întrebările sunt „atacuri”, presa este „dușmănoasă”, opoziția este „anti-națională”, iar cetățeanul care întreabă unde au dispărut rezultatele este, evident, suspect de lipsă de patriotism. Ce comod! În această logică, cea mai patriotică persoană este cea care nu pune întrebări. Iar cel mai periculos dușman al țării este omul care cere facturi, cifre, rezultate și responsabilitate.
Diferența dintre marketingul patriotic și rezultatele concrete
Poate că ar trebui să schimbăm definiția patriotismului. Pentru că patriotismul nu înseamnă să strigi cât de mult iubești țara, ci înseamnă să faci în așa fel încât țara să fie mai bună după ce ai avut responsabilitatea de a o conduce decât era înainte. Restul sunt doar cuvinte. Și, după cum știm, cuvintele sunt foarte ieftine. Mai ales când sunt plătite din bani publici.
Patriotismul adevărat nu are nevoie de scenă. Îl vezi:
În profesorul care își face meseria bine.
În medicul care nu tratează pacientul ca pe o problemă administrativă.
În antreprenorul care plătește taxele și își ține oamenii oficial.
În funcționarul care rezolvă problema cetățeanului fără să-i ceară „ceva pentru cafea”.
În polițistul care respectă legea chiar și atunci când nimeni nu-l verifică.
În judecătorul care face justiție legală, corectă.
În politicianul care recunoaște: „Am greșit.”
Și, poate cel mai important, în conducătorul care poate spune: „Nu-mi pasă să par patriot. Îmi pasă să las în urmă o țară care funcționează mai bine.”
Aceasta este diferența dintre patriotism și marketing patriotic. Primul produce rezultate. Al doilea produce aplauze. Moldova nu are nevoie de patriotism declarativ, ci are nevoie de mai mult patriotism demonstrat. Mai puține discursuri despre cât de mult iubim țara și mai multe drumuri construite corect. Mai puține lozinci despre viitor și mai multe școli funcționale. Mai puține apeluri la unitate și mai multă responsabilitate. Mai puține explicații despre cât de dificile sunt vremurile și mai multe rezultate în vremuri dificile.
Dincolo de decor: Funcția trece, rezultatele rămân
Pentru că adevăratul patriotism nu spune: „Priviți cât de mult iubesc Moldova.” Spune: „Priviți ce am făcut pentru Moldova.”
Iar dacă, după ani de management public, răspunsul la această întrebare este o colecție de sloganuri, fotografii și discursuri solemne, atunci avem o problemă. Nu cu patriotismul, ci cu managerii care au confundat patriotismul cu un substitut pentru competență. Și poate că cel mai patriotic lucru pe care îl putem face este să nu mai confundăm niciodată cele două.
Patriotismul fals nu este doar o problemă de discurs, ci a devenit un mecanism prin care puterea evită responsabilitatea. Ne-am obișnuit să confundăm iubirea de țară cu iubirea de discursuri despre țară. Să credem că un tricolor în spatele unui politician înseamnă automat competență, că o frază despre „interesul național” poate înlocui o strategie și că o fotografie solemnă poate compensa lipsa rezultatelor.
Dar țara nu trăiește din discursuri. Țara trăiește din munca oamenilor, din taxe plătite, din investiții, din școli bune, din spitale funcționale, din justiție, din antreprenori care încă mai au curajul să deschidă o afacere și din tineri care aleg să rămână, nu pentru că sunt certați că nu sunt suficient de patrioți, ci pentru că au motive să creadă în viitorul de acasă.
Iar când un conducător ajunge să folosească patriotismul pentru a evita întrebările despre rezultate, patriotismul nu mai este o virtute. Devine un paravan. Un paravan foarte frumos, foarte colorat și, din păcate, foarte subțire. Pentru că, dincolo de el, realitatea rămâne aceeași. Oamenii văd. Oamenii compară. Oamenii simt diferența dintre promisiune și rezultat.
Și poate că a venit timpul să nu mai întrebăm politicienii cât de mult iubesc Moldova. Or, este o întrebare prea ușoară. Să-i întrebăm cât au construit. Cât au reparat. Cât au simplificat. Cât au economisit din banii publici. Câte locuri de muncă au creat. Câți oameni au convins să rămână. Și, mai ales, ce au lăsat în urmă după ce au plecat din funcție.
Pentru că funcția trece. Discursul trece. Campania trece. Sloganul se uită. Rămân însă drumurile, instituțiile, școlile, economia și viețile oamenilor. Acolo se vede patriotismul adevărat. Nu pe scenă. Nu în discurs. Nu în hashtag. Ci în rezultate.
Iar dacă, după ce se termină toate discursurile patriotice, cetățeanul rămâne cu aceeași sărăcie, aceeași birocrație, aceleași probleme și aceeași întrebare — „Și pentru asta ce ați făcut concret?” — atunci poate că nu cetățeanul trebuie să-și verifice patriotismul. Poate că managerii țării trebuie să-și verifice competența.
Pentru că Moldova nu are nevoie de oameni care să-i explice cât de mult o iubesc. Are nevoie de oameni capabili să o facă să funcționeze.
Restul este decor. Iar patriotismul folosit ca decor pentru incompetență rămâne exact ceea ce este: patriotism de carton.