Îmi aduc aminte iarna trecută, când unii oameni se plângeau pe prețurile mari la căldură, influențatorii afiliați puterii râdeau zicând: cine te-a pus să ai o casă atât de mare?
Argumentul părea logic – facturile sunt mari pentru că locuința e prea mare. Vinovați se fac nu cei care au ridicat prețurile în facturi, dar noi, poporul, pentru că ne-am construit sau cumpărat case mult prea mari decât avem nevoie. Vinovați sunt bătrânii că nu se mută într-un apartament minuscul sau într-o cameră de cămin, dar continuă să trăiască în apartamente relativ mari în care au trăit o viață cu soții/soțiile lor care probabil deja nu mai sunt în viață. Preferă să trăiască în casa care e plină de amintiri despre timpurile când era plină de viață, cum în ea suna glas de copii care se certau sau se jucau. Și speră că în ea va suna din nou glas de copii, de nepoți.
Copiii lor s-au dus la muncă peste hotare. Credeau că pentru puțin timp. Să facă bani ca să-și cumpere un apartament în Moldova. Apoi au observat că prețurile la apartamente din Moldova cresc mai repede decât reușesc ei să strângă banii. Și au văzut că prețurile la celelalte bunuri în Moldova au crescut și viața în țară a devenit mai scumpă decât în Europa, contrar la ceea ce se întâmplă în alte țări sărace unde veniturile sunt mici dar și cheltuielile sunt mai mici decât în țările dezvoltate. Și văzând acestea – au decis să nu se mai întoarcă, sau să se întoarcă mai încolo, nu știu când.
Și așa au rămas casele bătrânilor pustii, fără glas de copii, iar de aici influențatorii le râd în nas și le spun să se mute într-un bordei undeva, să nu ocupe spațiu și atunci poate că le va ajunge banii pentru a plăti facturile. Ideal – să se mute într-un azil. Să vândă amintirile și speranțele că copiii și nepoții se vor întoarce, că vor avea la ce să se întoarcă.
Și nu doar casele rămân fără copii. Satele la fel. Bătrânii care pe vremuri se supărau pe copiii care le săreau gardul și le furau cireșe stau acum în liniște și singurătate și ar da multe pentru ca să le mai sară vreun copil gardul și să mănânce din fructele care se strică pe copaci. Ei s-ar preface că nu observă. Dar de fructele lor nu mai are nevoie nimeni.
Statul primul a observat asta și prima măsură pe care a făcut-o a fost să închidă școlile. Pentru că se cheltuie pe școli mulți bani care ar putea fi folosiți mai rațional – pentru verișoare și tancuri. A venit cu explicația logică – de vină suntem noi, că nu facem copii. Că nu naștem într-o rată mai mare decât ei reușesc să-i alunge din țară. Nu-s copii – nu ne trebuie școli. Acum în genere au schimbat regulamentul și pot închide școlile chiar și cu copii.
Și bătrânii satelor se uită cum din direcția clădirii școlii, pe ușa căreia stă deja lacăt – nu mai sună glas de copii. Și-și dau seama că fii și nepoții lor deja nu vor mai avea la ce să se întoarcă. Și dacă se vor întoarce – nici satul nu-l vor mai găsi. Amalgamarea. Voluntară.
Atunci când pierzi ceva scump – tu suferi de două ori. O dată când l-ai pierdut și a doua – când pierzi speranța că îl vei recăpăta, când renunți să mai trăiești cu amintirile și le dai drumul.