Există țări în care instituțiile statului funcționează. Există țări în care, pentru a ocupa o funcție publică importantă, trebuie să demonstrezi că știi ce faci, și există țări în care criteriul suprem pentru ocuparea unei funcții este, aparent, capacitatea de a fi în relații bune cu partidul potrivit, la momentul potrivit.
Într-un asemenea sistem, competența nu dispare cu totul. Ea este doar pusă la locul ei: undeva în spate, să nu deranjeze, iar cetățeanul rămâne să privească, neputincios, spectacolul administrativ în care instituțiile există impecabil pe hârtie, au sedii, șefi, ștampile, organigrame, conferințe de presă și bugete, dar întâmpină dificultăți considerabile atunci când li se cere să facă exact lucrul pentru care au fost create.
Avem, astfel, paradoxul perfect al statului modern: instituții care funcționează administrativ, dar nu și instituțional.
Teoretic, o funcție de conducere într-o instituție publică ar trebui să fie rezultatul unei combinații simple: competență profesională, experiență, integritate, capacitate managerială și rezultate. Practic, lucrurile pot deveni mult mai „flexibile”.
Ai nevoie de experiență? Se poate rezolva.
Ai nevoie de expertiză? Se poate interpreta.
Ai nevoie de rezultate? Ei bine, aici situația devine puțin mai complicată, pentru că rezultatele presupun să fi făcut efectiv ceva.
În schimb, dacă ai sprijinul politic potrivit, unele dintre aceste inconvenienturi ale realității administrative par să devină negociabile și astfel apare o specie foarte interesantă a administrației publice: managerul de partid. Nu neapărat omul care a demonstrat că poate conduce o instituție, ci omul care a demonstrat că poate ajunge în poziția de a o conduce. Diferența este fundamentală.
Un profesionist își construiește autoritatea prin competență. Un client politic își poate construi autoritatea prin numire. Primul trebuie să convingă oamenii prin ceea ce știe. Al doilea trebuie, uneori, doar să convingă oamenii potriviți că merită să fie numit.
Restul se rezolvă prin decret, ordin, hotărâre sau concurs cu rezultat surprinzător de previzibil.
Și atunci ne mirăm că instituțiile nu funcționează
Este greu să pretinzi performanță de la o instituție pe care ai umplut-o cu oameni selectați în primul rând pentru loialitate, nu pentru competență. Este ca și cum ai angaja un chirurg pentru că este un excelent organizator de evenimente politice și apoi ai fi scandalizat că operația nu a mers conform planului. „Dar de ce nu funcționează sistemul?”
Pentru că sistemele nu funcționează prin conferințe de presă, nu funcționează prin lozinci, nu funcționează prin diplome decorative. Și cu atât mai puțin prin apartenență politică.
O instituție publică funcționează atunci când oamenii din interiorul ei știu ce au de făcut, au instrumentele necesare, își asumă responsabilitatea, sunt evaluați după rezultate și răspund atunci când eșuează. În schimb, atunci când criteriul principal devine „al cui om este?”, instituția începe să semene cu o filială administrativă a partidului, iar de aici începe adevărata tragedie, pentru că instituția nu mai lucrează în primul rând pentru cetățean. Începe să lucreze pentru supraviețuirea propriului sistem.
Statul are o capacitate extraordinară de a produce hârtii despre propria lui ineficiență
În administrația incompetentă există întotdeauna activitate.
Foarte multă activitate. Se organizează ședințe. Se creează comisii. Se constituie grupuri de lucru. Se redactează rapoarte. Se solicită puncte de vedere. Se transmit adrese. Se cer clarificări. Se convoacă alte ședințe pentru clarificarea celor discutate la ședința precedentă. Și, după toate acestea, se ajunge la concluzia că problema trebuie „analizată în continuare”.
Asta este una dintre cele mai rafinate forme de incompetență instituțională: să fii permanent ocupat fără să fii efectiv eficient.
Cetățeanul vine cu o problemă. Instituția îi răspunde cu un număr de înregistrare, apoi cu un termen, apoi cu o solicitare de documente, apoi cu o redirecționare, apoi cu o altă instituție. În final, problema poate rămâne exact acolo unde a fost la început, dar dosarul ei a parcurs o călătorie administrativă impresionantă. Dacă ar exista medalii olimpice pentru pasarea responsabilității, administrația ar avea deja colecții întregi.
Competența este periculoasă pentru un sistem construit pe obediență
Un profesionist adevărat are un defect major din perspectiva unui sistem politizat: știe.
Știe ce trebuie făcut, știe când o decizie este greșită., știe când o procedură este absurdă.
Știe când un obiectiv este nerealist, știe să pună întrebări incomode, știe să spună „nu”.
Și, mai ales, poate demonstra prin rezultate că lucrurile se pot face altfel.
Pentru un sistem sănătos, acesta este un avantaj. Pentru un sistem bazat pe loialități, poate fi o problemă. Pentru că omul competent este mai greu de controlat prin simplul fapt că își poate fundamenta poziția profesional. Omul incompetent, în schimb, poate deveni dependent de protecție, iar dependența produce loialitate.
De aici se poate naște cercul vicios perfect:
partidul numește → numitul depinde de partid → instituția devine politizată → competența este marginalizată → instituția performează slab → apar probleme → partidul promite reforme → partidul numește alți oameni.
Și ciclul continua, cuu aceeași solemnitate, cu aceleași discursuri, cu aceleași promisiuni.
Doar fețele de pe afișe se mai schimbă.
Când responsabilitatea este a tuturor, ea nu mai este a nimănui
Una dintre marile invenții ale administrației prost conduse este responsabilitatea difuză.
Nimeni nu este vinovat. Toată lumea a respectat procedura, toată lumea a transmis documentele, toată lumea a informat conducerea, toată lumea a așteptat răspunsul celeilalte instituții. Toată lumea a acționat „în limitele competențelor”. Și, în mod miraculos, nimeni nu răspunde pentru rezultat. Problema este că cetățeanul nu trăiește în procedure, el trăiește în realitate.
Statul trebuie judecat după rezultate, nu după numărul de angajați, nu după grosimea dosarelor, nu după numărul de ședințe, nu după discursurile despre reformă. Și nici după cât de frumos arată organigrama.
Politizarea are un cost. Și îl plătește cetățeanul
Când un partid își tratează instituțiile publice ca pe o resursă de recompensare politică, factura nu este plătită de partid. Este plătita de cetățean. Statul pierde oameni competenți care pleacă din sistem pentru că ei înțeleg că performanța nu este criteriul după care sunt evaluați. Și poate cel mai grav: pierderea încrederii în stat. Când un cetățean vede că o instituție este condusă de oameni care nu par să aibă experiența necesară pentru responsabilitatea pe care o exercită, începe să creadă că totul este aranjat. Când vede că rezultatele slabe nu au consecințe, începe să creadă că nimeni nu răspunde. Când vede că funcțiile se schimbă după culoarea politică, începe să creadă că meritocrația este doar un cuvânt frumos pentru discursurile oficiale. Și, treptat, se instalează cinismul și indiferența, conformarea.
Aceasta este victoria supremă a unui sistem incompetent: nu doar că produce rezultate slabe, ci îi convinge pe oameni că rezultatele slabe sunt normale.
Reforma adevărată începe acolo unde se termină privilegiul politic
Dacă vrem instituții funcționale, trebuie să acceptăm un adevăr simplu și nepopular:
funcția publică nu este premiu de partid. Nu este recompensă pentru campanie. Nu este compensație pentru loialitate. Nu este loc de parcare pentru un politician care nu și-a găsit altă ocupație, șii nu este proprietatea temporară a formațiunii care deține majoritatea. O instituție publică aparține statului și cetățeanului, de aceea, funcțiile-cheie trebuie ocupate de oameni care pot demonstra că au competențele necesare pentru ele.
Iar selecția trebuie să fie suficient de transparentă încât societatea să poată înțelege de ce un anumit om a fost ales.
Problema nu este că statul nu are oameni competenți, este că statul nu știe să-i folosească sau, mai exact, că uneori preferă oameni obedienți în locul oamenilor capabili. Pentru că un profesionist pune întrebări, critica o decizie, cere explicații. Un profesionist poate refuza să semneze ceva ce consideră greșit și are, în mod normal, o reputație profesională de apărat, iar într-o administrație dominată de reflexe politice, independența profesională poate deveni mai incomodă decât incompetența. Așa ajungem la situația absurdă în care avem oameni foarte bine pregătiți care lucrează în instituții publice, dar prea puțini ajung în pozițiile în care experiența lor ar putea produce schimbarea necesară. Și avem, în schimb, oameni care ajung să conducă instituții înainte să demonstreze că știu să le conducă. Este exact inversul logicii normale. În orice organizație serioasă, promovezi omul după rezultate. Într-un sistem clientelar, uneori îl promovezi și aștepți rezultatele după.
Dacă apar careva rezultate, desigur.
Avem, uneori, impresia că trăim într-un permanent spectacol administrativ. Se anunță reforme. Se lansează strategii. Se inaugurează programe. Se schimbă conduceri. Se fac promisiuni. Se țin conferințe. Se publică fotografii. Și apoi cetățeanul așteaptă. Așteaptă documentul, autorizația, serviciul, răspunsul, reforma. Așteaptă, uneori, chiar și explicația pentru care lucrurile nu funcționează, iar atunci când, după ani de zile, cineva întreabă de ce instituția nu performează, răspunsul este aproape poetic: „Suntem în proces de reformă.”Desigur, reforma este mereu în proces. Rezultatul, însă, pare să fie permanent în concediu. Poate că a venit timpul să încetăm să confundăm existența unei instituții cu funcționarea ei și ocuparea unei funcții cu competența de a o exercita?
Un stat puternic nu este statul cu cei mai mulți șefi, cele mai multe instituții și cele mai multe comunicate.
Republica lui „se poate și așa”: cum am transformat statul într-o parcare pentru oamenii partidului
Există o glumă veche despre administrație: dacă vrei să îngropi o problemă, înființezi o comisie. În Republica Moldova am reușit să perfecționăm această glumă. Am construit un întreg ecosistem instituțional în care problema poate fi nu doar îngropată, ci analizată, reevaluată, reanalizată, consultată, coordonată, transmisă spre examinare și, eventual, returnată expeditorului pentru completări. Cu alte cuvinte, statul funcționează, doar că nu neapărat pentru cetățean. Funcționează pentru hârtii. Pentru ștampile. Pentru organigrame. Pentru funcții. Pentru ședințe. Pentru comunicate. Pentru rapoarte despre reforme. Pentru strategii despre strategii.
Iar uneori funcționează impecabil pentru un lucru mult mai simplu: să găsească o funcție pentru omul potrivit politic. Aici începe problema, și tot aici începe și comedia.
Pentru că este greu să privești cu seriozitate un stat care vorbește solemn despre meritocrație, profesionalizare și eficiență, în timp ce societatea este obligată să constate, instituție după instituție, că unele dintre cele mai importante poziții publice ajung să fie tratate ca niște recompense administrative.
Ca niște bonusuri.
Ca niște „mulțumesc”-uri oficiale pentru fidelitate.
Ai fost alături de partid?
Felicitări.
Ai muncit în campanie?
Excelent.
Ai apărat partidul în spațiul public?
Cu atât mai bine.
Ai experiență relevantă pentru instituția pe care urmează să o conduci?
Ei bine… nu putem avea chiar totul.
Avem reforme. Avem strategii. Avem chiar și strategii pentru reforme.
Republica Moldova nu duce lipsă de documente despre reforma administrației publice, dimpotrivă, avem strategii, foi de parcurs, programe, planuri de acțiuni și proiecte legislative. Există inclusiv o Strategie de reformă a administrației publice pentru 2023–2030, iar autoritățile lucrează în continuare la modernizarea managementului resurselor umane și la consolidarea recrutării pe principii de transparență, meritocrație și eficacitate.
Și aici apare una dintre cele mai savuroase contradicții. Dacă meritocrația este atât de importantă, de ce mai avem nevoie să o reinventăm periodic? Dacă profesionalizarea este deja regula, de ce tot trebuie să adoptăm noi reguli pentru profesionalizare? Dacă sistemul funcționează, de ce avem nevoie de atâtea reforme pentru a-l face să funcționeze? Poate că problema nu este lipsa documentelor. Poate problema este că documentele nu ocupă funcțiile. Și, din fericire, documentele nu pot fi membri de partid.
Instituția nu este partidul. Dar uneori începe să se comporte ca unul.
O instituție publică nu ar trebui să aibă culoare politică, or, partidele câștigă alegeri, guvernele se schimbă, miniștrii vin și pleacă.
Funcționarii publici însă trebuie să asigure continuitatea statului, pentru că asta este una dintre diferențele fundamentale dintre politică și administrație.
Cel mai trist lucru: oamenii competenți încep să plece. Aici este costul despre care se vorbește prea puțin. Când un profesionist vede că promovarea nu depinde de rezultate, ci de relații, are trei variante: poate să accepte situația, poate să intre în joc sau poate să plece. Prima variantă îl frustrează, a doua îl compromite, a treia – lasă instituția și mai săracă. Și astfel se produce o selecție inversă. Cei care sunt foarte buni, dar independenți, își pierd motivația. Cei care nu sunt suficient de buni, dar sunt foarte loiali, devin indispensabili sistemului. La final, instituția poate ajunge să păstreze exact oamenii pe care un sistem performant ar trebui să-i evalueze cel mai sever. Este o formă de darwinism administrativ pe dos. Nu supraviețuiește cel mai competent. Supraviețuiește cel mai adaptabil politic.
Ședința: sportul național al administrației
Să nu uităm una dintre cele mai performante activități ale statului: ședința -ședința de lucru, ședința operative, ședința extraordinară, ședința interinstituțională, ședința de coordonare, ședința de monitorizare, ședința de evaluare, ședința de reevaluare. Și, inevitabil, ședința în care se discută rezultatele ședințelor anterioare. Într-un asemenea sistem, activitatea este permanentă, rezultatul – mai puțin.
Este posibil ca un funcționar să petreacă o zi întreagă discutând despre problema unui cetățean și să nu mai aibă timp să rezolve problema cetățeanului. Dar nu-i nimic. Va exista un proces-verbal. Asta contează.Procesul-verbal este dovada supremă că statul a fost ocupat.
Comunicatul oficial: unde toate problemele devin „progrese semnificative”
O altă invenție minunată este comunicatul instituțional. Problema nu mai este problemă. Este „provocare”. Eșecul nu mai este eșec. Este „lecție”. Întârzierea nu mai este întârziere. Este „optimizarea procesului”. Lipsa rezultatelor nu mai este lipsă de rezultate. Este „etapă intermediară”. Iar incompetența nu este niciodată incompetență. Este „necesitatea consolidării capacităților instituționale”.Ce expresie superbă! Nu știm ce facem? Consolidăm capacitățile. Nu am reușit? Îmbunătățim mecanismele. Nu funcționează? Optimizăm procesele. Nu avem rezultate? Accelerăm implementarea. Și, dacă tot nu merge?Elaborăm o nouă strategie.
Și apoi ne mirăm că oamenii nu mai au încredere în stat
Încrederea nu se construiește prin panouri publicitare, nici prin sloganuri, nici prin campanii de imagine, nici prin fotografii oficiale. Încrederea apare atunci când cetățeanul vede că instituția funcționează chiar și atunci când el nu cunoaște pe nimeni acolo. Când primește răspunsul la timp. Când regula este aceeași pentru toți. Când un profesionist este promovat pentru că este bun, nu pentru că este „al cuiva”. Când un conducător incompetent este schimbat pentru rezultate slabe, nu păstrat pentru relații bune. Când banii publici sunt administrați cu responsabilitate.Când greșelile au consecințe și asumare.
Când performanța contează. Altfel, statul devine o loterie și cetățeanul începe să creadă că singurul mod de a rezolva o problemă este să cunoască pe cineva, iar acesta este momentul în care instituția publică și-a pierdut adevărata funcție.
Nimeni nu cere ca instituțiile statului să fie conduse de genii. Ar fi suficient să fie conduse de oameni care înțeleg domeniul, cunosc legislația, au experiență relevantă, știu să gestioneze oameni și bani, pot lua decizii și, mai ales, își asumă responsabilitatea pentru ele. Atât.
Nu este o pretenție extravagantă. Este minimul necesar.
Dacă o companie privată își angajează directorul unei divizii fără să verifice experiența acestuia, compania riscă să piardă bani. Când statul face același lucru, pierderile sunt suportate de milioane de cetățeni și acesta este detaliul pe care politicienii îl uită foarte ușor:
banii statului nu sunt ai lor.
Funcțiile publice nu sunt ale lor.
Instituțiile nu sunt ale lor.
Țara nu este proprietatea partidului care câștigă alegerile.
Integrarea europeană nu se face așa. Europa începe în instituția în care cetățeanul intră cu o problemă și iese cu o soluție. Restul sunt decoruri. Ședințe. Comunicate. Strategii. Și, bineînțeles, încă o reformă care urmează să reformeze reforma.
Dar poate că, într-o zi, vom avea curajul să facem cea mai simplă reformă dintre toate:
să punem omul competent în funcția pe care o merită, omul responsabil acolo unde trebuie luate decizii și interesul public deasupra interesului de partid. Atunci nu vom mai avea nevoie să explicăm de ce statul nu funcționează. Pentru că, în sfârșit, va funcționa.