Asistăm cu toții la o situație tot mai dramatică în Republica Moldova.
Calitatea politicienilor și a decidenților publici pare să scadă de la un mandat la altul. Incompetenți, agramați, mincinoși și, prea des, oameni puși pe furat pe față. În același timp, calitatea vieții scade văzând cu ochii. Salariile nu cresc, prețurile cresc, tarifele cresc continuu, iar taxele și impozitele sunt mărite una după alta.
Și ce face societatea? În mare parte, tace.
O societate apatică, fără vervă și energie de protest. Oameni resemnați, care au dat mâinile în jos și nu mai cred că au forța să se opună celor de la putere. Iar peste această apatie se așază o mașinărie de propagandă tot mai agresivă.
Propagandă la TV, radio, online, pseudo-activiști și formatori de opinie care au o singură sarcină — de dimineață până noaptea târziu, unii chiar 24 din 24 sau pe ture: să lustruiască imaginea reginei și a partidului de guvernare, demonizând fără nicio limită și fără niciun bun-simț toți oponenții puterii, inclusiv prin mijloace și exprimări care depășesc uneori limitele legii.
Mai nou, propaganda se propune a fi făcută și în școli, printr-un document elaborat de STRATCOM — o instituție de stat creată pentru a combate propaganda și dezinformarea.
Un fel de lup, paznic la oi. Dar poate cel mai grav este ceea ce se întâmplă în jurul alegerilor.
Alegeri forțate prin șantaj și amenințare psihologică. „Veți muri” sau „veți deveni carne de tun la război” dacă nu votați PAS. Cică nu ar exista alternativă. Există doar PAS și tancurile rusești. A treia cale nu există. Sau, cel puțin, puterea depune toate eforturile pentru ca ea să nu se vadă, să nu se audă și să nu prindă rădăcini.
Un mesaj bazat pe frică nu mai este o invitație la participare democratică. Este șantaj psihologic. Și, în toată această mocirlă, societatea ajunge să fie captivată de un incident aproape insignifiant prin comparație cu problemele reale care ne afectează viața de zi cu zi.
Mai multă lume este preocupată și implicată să scrie, să comenteze, să filmeze clipulețe video și să „adere” la trendul omului „uspeșnîi” decât să-și apere drepturile și interesele în calitate de cetățean.
Mai puțini au protestat împotriva scumpirii gazului, care va scumpi și energia electrică, urmând apoi, inevitabil, să lovească în prețurile mărfurilor și serviciilor de pe întreaga piață economică — adică, în cele din urmă, în bunăstarea și confortul fiecăruia dintre noi.
Și aici cred că este problema adevărată. Nu faptul că oamenii glumesc. Nu faptul că există meme-uri. Nu faptul că un incident minor devine viral. Ci faptul că putem deveni hiperactivi în jurul unei fraze și complet apatici atunci când vine vorba despre propriile noastre drepturi și interese.
Putem să filmăm 20 de clipuri într-o zi despre un subiect care mâine va fi uitat, dar nu găsim energia să ieșim în stradă atunci când ni se scumpește gazul.
Putem să ne certăm ore întregi pe internet despre cine a spus ce, dar nu avem timp să întrebăm de ce cresc tarifele. Putem să fim „cetățeni” pe TikTok și Facebook, dar absenți din viața civică reală.
Poate că am ajuns să confundăm succesul cu cetățenia. Omul „uspeșnîi” este cel care se descurcă. Care tace când trebuie. Care se adaptează. Care își vede de treabă. Care nu se bagă în politică. Care își face un rost și își spune: „Eu să fiu bine, restul nu mă interesează.”
Cetățeanul întreabă. Cetățeanul critică. Cetățeanul cere socoteală. Cetățeanul protestează când este nemulțumit. Cetățeanul nu acceptă ca frica să-i dicteze votul. Cetățeanul înțelege că statul nu este proprietatea partidului aflat la guvernare, iar politicienii nu sunt stăpânii cetățenilor. Și poate că aceasta este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem cu toții:
Dacă societatea este apatică la fenomenele de cetățean, de democrație, implicare și reacție, dar este omniprezentă la o frază lipsită de sens după un incident minor, repetând-o și manifestând hiperactivitate în legătură cu aceasta — atunci problema nu mai este doar în guvernare și în politicieni?
Poate problema începe să fie și în noi? Pentru că o putere poate deveni abuzivă doar atunci când societatea îi permite. Iar o societate care nu mai reacționează nu mai este o societate liberă în adevăratul sens al cuvântului. Poate că avem nevoie de mai puțini oameni „uspeșnîe”. Și de mult mai mulți cetățeni.