Inna Vîrtosu Doctor în drept, analist economic
Data trecută, când s-a întrunit Consiliul Național de Securitate, marile amenințări despre care ni se vorbea erau războiul hibrid, dezinformarea, manipularea și „războiul cognitiv”. Toată atenția era îndreptată spre dușmanul invizibil care ne ataca mințile, ne manipula și ne amenința securitatea. Despre securitatea energetică, despre prețuri și despre cum vom trece de iarna care vine se vorbea mult mai puțin. Pentru asemenea lucruri, probabil trebuie să ai un talent aparte, ceva între Nostradamus și un gospodar care știe că după toamnă vine iarna.

Acum, după o nouă ședință a CNS, descoperim o amenințare mult mai concretă: frigul. Iarna care vine nu va fi ușoară, ni se spune, iar cetățenii trebuie să fie pregătiți, să aibă răbdare și să dea dovadă de reziliență. Cu alte cuvinte, după ce am fost chemați să rezistăm războiului hibrid, am ajuns la etapa următoare: războiul cu frigul.

Și când credeam că acesta este punctul culminant al politicii de „reziliență”, vine și soluția supremă. Premierul ne spune că cei care merg la biserică să mai pună o lumânare și să se roage ca iarna să fie blândă. Magnific.
După ce au rezolvat economia, energia, prețurile și nivelul de trai, guvernarea a ajuns, în sfârșit, la soluția supremă: intervenția divină. Nu mai vorbim doar despre stocuri, contracte, achiziții, diversificarea surselor, eficiență energetică sau politici coerente. Vorbim despre lumânări și rugăciuni.
„Doamne, fă să fie iarna mai blândă, că de restul ne ocupăm noi.”
Numai că există o mică problemă: iarna nu este o calamitate care apare pe neașteptate. Vine în fiecare an, aproximativ în aceeași perioadă, iar faptul că în Republica Moldova poate fi frig în decembrie, ianuarie și februarie nu ar trebui să fie o revelație strategică pentru Consiliul Național de Securitate. Gospodarul bun cumpără sania vara și își pregătește lemnele înainte să vină gerul. Nu așteaptă prima ninsoare ca să convoace familia, să constate că este frig și să le spună copiilor să se roage pentru o iarnă mai caldă.

Noi avem însă Ministerul Energiei, Energocom, ANRE, CNS, Guvern, agenții, consilii, grupuri de lucru, strategii, planuri și scenarii. Avem instituții întregi plătite cu salarii exorbitante din banii cetățeanului tocmai pentru a anticipa problemele și a pregăti soluții. Și, după toată această construcție instituțională, omul de rând ajunge să primească următorul mesaj: pregătiți-vă, va fi greu, aveți răbdare și, dacă mergeți la biserică, mai aprindeți o lumânare. Aici chiar merită să punem o întrebare simplă: pentru ce plătim toate aceste instituții și toți acești șefi, dacă la final cetățeanul trebuie să se roage ca ele să-și facă treaba? Ei se întrunesc, noi plătim. Ei monitorizează, noi suportăm. Ei fac planuri, noi primim facturile. Ei vorbesc despre reziliență, noi o practicăm. Iar când toate explicațiile tehnice se termină, rămâne lumânarea. Este o situație aproape perfectă: statul își asumă gestionarea comunicării despre criză, iar cetățeanul își asumă consecințele ei.

Și, desigur, există și întrebarea pe care nimeni nu pare prea dornic să o pună: cum vor simți povara acestei ierni cei care au salarii și venituri mult peste ceea ce câștigă majoritatea cetățenilor?
Cum vor simți scumpirile șefii de instituții, demnitarii, deputații și funcționarii cu venituri consistente? Cum vor simți facturile cei care au intrat în politică sau în funcții publice și au ajuns să trăiască într-o realitate financiară complet diferită de cea a familiei care trebuie să calculeze fiecare leu până la următorul salariu?

Pentru un om cu venit modest, o factură mai mare poate însemna mai puțină mâncare, mai puține medicamente sau renunțarea la alte cheltuieli necesare. Pentru cineva cu venituri foarte mari, aceeași creștere poate să fie doar o cifră pe un extras bancar.

De aceea, când oamenilor li se spune „aveți răbdare și rezistați”, întrebarea este inevitabilă: rezistați și voi împreună cu noi sau doar ne explicați nouă cum trebuie să rezistăm?
Este foarte ușor să vorbești despre reziliență dintr-un birou încălzit, cu un salariu generos și cu o factură care reprezintă o mică parte din venitul lunar. Mult mai greu este să fii rezilient atunci când trebuie să alegi între factura la gaz, mâncare, medicamente, haine și toate celelalte cheltuieli care nu dispar doar pentru că Guvernul ți-a spus să ai răbdare.

Iar acum am ajuns într-un punct în care politica publică începe să semene cu o rugăciune colectivă.
Data trecută ni se spunea: „Rezistați războiului hibrid.” Acum ni se spune: „Rezistați iernii.” În curând, probabil: „Rezistați facturilor.” După aceea: „Rezistați prețurilor.” Apoi: „Rezistați taxelor.”
Și, dacă tot am devenit atât de rezilienți, probabil vom fi chemați să rezistăm la orice, cu condiția să nu întrebăm prea mult de ce trebuie să rezistăm mereu noi.

În acest context, celebra replică „Денег нет, но вы держитесь!” — „Nu sunt bani, dar voi rezistați!” — pare să fi găsit și versiunea sa moldovenească: „Gazul e scump, iarna va fi grea, dar voi fiți rezilienți și mai puneți o lumânare.”

Eu, sincer, sunt gata să mă rog în toate limbile cunoscute și necunoscute, la toți dumnezeii, sfinții și forțele cosmice disponibile. Numai că nu mă rog neapărat pentru o iarnă blândă. Mă rog să scăpăm, în sfârșit, de guvernarea care ne cere permanent să rezistăm la consecințele propriilor sale politici.

Iar dacă există vreun dumnezeu specializat în administrație publică, economie și energie, acum ar fi momentul să intervină. Noi am epuizat deja toate celelalte resurse. Inclusiv răbdarea.
Pentru că un stat serios nu poate transforma cetățeanul în ultima linie de apărare a sistemului, cerându-i să suporte orice, să plătească orice și, atunci când lucrurile devin prea grele, să mai aprindă și o lumânare.

Un stat trebuie să anticipeze, să cumpere când trebuie, să negocieze când trebuie, să construiască rezerve, să reducă vulnerabilitățile și să-i protejeze pe oameni. Nu să aștepte iarna ca să le spună că vine frigul.

Așa că, oameni buni, pregătiți-vă. Am trecut de la războiul hibrid la războiul cu frigul și, după toate aparențele, am ajuns deja la ultima armă strategică: rugăciunea. Ei se întrunesc. Noi plătim. Ei explică. Noi rezistăm. Iar dacă nici asta nu ajunge, mai aprindem o lumânare. Doar că, până la urmă, ar fi bine să ne amintim ceva: lumânarea poate încălzi conștiința, dar nu încălzește casa.