Războaiele invizibile, precum cele “hibride” și „cognitive” pot fi privite prin prisma metaforei spectacolului, utilizată frecvent în studiile critice: de la dramaturgia socială a lui Ervin Goffman, până la societatea spectacolului a lui Guy Debord și Herbert Marcuse.
Primele elemente ale spectacolului, de la care ar trebui să pornim sunt: Agenții războiului sau cei suspectați de promovarea narativelor ostile; și contr-agenții, cei are se presupune că ar combate atacurile informaționale sau cognitive și care ar promova o contra-propagandă, narative prezentate drept o expresie a binelui. Divergențele dintre cele două tabere devin linia narativă centrală, care dă sens tuturor proceselor politice și geopolitice, ele oferă un cadrul prin care procesele fără sens capătă un sens și o logică.
Adevărul este că această confruntare cu pretenții apocaliptice este dusă preponderent în zone obscure, departe de ochii celei mai mari părți ai audienței (în Culise, dacă am apela la limbajul dramaturgiei lui Goffman).
Trebuie să înțelegem că opinia publică internațională și națională este formată de instituții media globale și naționale, care dețin monopolului asupra reflectării faptelor și a formării tabloului asupra evenimentelor. În toată această mașinărie gigantică, agenții și contr-agenții războaielor nevăzute sunt ridicol de mici și nesemnificativ din perspectiva formării agendei publice, fără a reușit să se încadreze în marja de eroare a audienței. Cu toate acestea, aparent toată lumea este interesată de hiperbolizarea rolului ambelor tabere, de acordarea a unui rol central în evenimentele politice. De ce? Pentru că avem cel puțin trei actori importanți care beneficiază de pe urma spectacolului, în care agenții și contr-agenții sunt cei care mențin iluzia situației (iarăși, Goffman) și a mitului confruntării existențiale dintre doi antagoniști.
Triada: Politicienii, experții și organele represive
Cei trei actori, care beneficiază de pe urma spectacolului războiului hibrid sunt politicienii, experții (includem aici și jurnaliștii) și organele represive sau de cenzură.
Politicienii folosesc spectacolul războiului pentru a institui un Inamic permanent. Așa cum arată Marcuse, Inamicul este integrat nemijlocit în sistem ca forță de coeziune socială, transformând întreaga societate într-o „societate de apărare”. În acest mod, discursul politic este golit de dezbateri reale privind alternativa socială și redus la mobilizarea împotriva pericolului extern sau cognitiv. Politica are nevoie de o definire a dușmanului extern, susține filosoful german Carl Schmitt, iar spectacolul războiului cognitiv îndeplinește cu succes această funcție, recurgând la o simplificare și contrastare puternică.
Experții. Sistemul creează o întreagă distribuție de „experţi mediatici-statali”. Debord îi numește ironic „anesteziştii-reanimatori ai spectacolului”, iar Marcuse arată cum știința și tehnologia sunt subordonate justificării status-quo-ului:
Niciun expert nu beneficiază de recunoaștere publică dacă nu servește aparatul puterii. În loc să înțeleagă realitatea, științei convenționale i se cere să justifice instantaneu orice decizie a statului. Experții obțin finanțări, catedre și timpi de antenă generând discursuri alarmiste despre „dezinformare” sau „război hibrid”, respingând automat orice critică la adresa sistemului sub eticheta de manipulare inamică.
Structurile represive (Pretextul pentru supraveghere și teroare). Aparatul militar și de securitate folosește spectacolul amenințării ca pretext legitim pentru: Extinderea secretului generalizat, operarea în afara oricărui control public sau juridic.
Abolirea drepturilor și criminalizarea disidenței: Oricine încearcă să schimbe structura socială este încadrat nu ca actor politic, ci ca delincvent sau unealtă a inamicului.
Justificarea cheltuielilor militare și polițienești: Conexiunea dintre companiile economice, industria de armament și statul militarizat formează un cerc vicios autopropulsat.
Hiperbolizarea rolului agenților și contr-agenților, care, reamintesc, joacă un rol de decor în acest spectacol, are și funcția de a crea un sistem de referință în acuzarea vocilor critice. “Promovează narative similare forțelor ostile” a devenit cea mai simplă acuzație, prin asociere imaginară, cu ajutorul căreia orice individ sau instituție media pot fi scoși din zona legalității și desființați moral.
Așadar, puterea, fondurile și legitimitatea sunt trei rezultate ale hiperbolizării ideii existenței unor războaie hibride sau cognitive. Și atât timp cât această paradigmă aduce beneficii, ea va continua să producă mistificări, noi experți și noi scenarii. În cele din urmă, inclusiv o parte a publicului validează spectacolul și actorii, odată ce ideea războiului nevăzut răspunde unor așteptări și frustrări ale unor segmente sociale. Aici e acel moment în care trebuie să și recunoaștem: nu suntem doar victime ale manipulărilor, dar și complici: le susținem chiar și atunci când realizăm absurdul situației sau ridicolul acuzațiilor, doar pentru că ne satisface niște orgolii.
Orice guvern slab are nevoie de o situație de urgență, iar situațiile de urgență au nevoie de crize. Prin urmare, cu cât o elită guvernantă este mai slabă, cu atât este tentată să aprofundeze sentimentul de criză continuă, inclusiv prin simulacre. Problema este că aceste crize, precum și situațiile excepționale, nu mai sunt niște excepții, ci devin o constantă a vieții de zi cu zi. Iar pentru a alimenta frica și nesiguranța în ziua de mâine, ideile de războaie hibride sau cognitive vor trece prin reinventări și reactualizări permanente.