Există țări în care securitatea cibernetică este o chestiune de securitate națională. Există țări în care protecția datelor personale este o obligație a statului. Și există Republica Moldova, unde, dacă informațiile despre compromiterea datelor a sute de mii de cetățeni și acuzațiile privind accesul unor persoane neautorizate la infrastructura informatică a statului se confirmă, am putea descoperi că cel mai vulnerabil sistem informatic nu este neapărat cel al statului, ci sistemul de responsabilitate al celor care îl conduc.
Iar când lucrurile devin suficient de complicate, soluția salvatoare pare să fi fost deja identificată: audieri parlamentare cu ușile închise.
Desigur! Ce poate fi mai liniștitor pentru cetățean decât să afle că instituțiile responsabile de securitatea datelor sale vor fi întrebate despre eventualele vulnerabilități într-o încăpere în care cetățeanul nu are acces? El poate sta liniștit acasă, cu telefonul în mână, așteptând comunicatul oficial. Dacă mai are motive să fie liniștit, firește.
Secret de stat sau secret de partid?
Să presupunem că informațiile despre compromiterea datelor personale ale aproximativ 750.000 de cetățeni se confirmă. Să presupunem că sesizarea lui Victor Tătaru privind presupuse accesări neautorizate ale sistemelor informatice ale statului conține elemente verificabile. Să presupunem, în sfârșit, că există întrebări serioase despre cine a avut acces la infrastructura digitală a statului și în ce condiții.
Într-o democrație matură, asemenea situații ar declanșa o cursă pentru aflarea adevărului. Cine a avut acces? Cine a autorizat accesul? Ce date au fost consultate? Au fost copiate? Au fost modificate? Cine a supravegheat operațiunile? Cine a observat neregulile și, mai ales, cine trebuia să le observe?
La Chișinău, însă, transparența riscă să primească un rol secundar, în timp ce ușile închise devin protagonistul principal.
Argumentul pentru secretizarea unor audieri poate fi legitim: nu poți discuta în direct parole, vulnerabilități tehnice, arhitectura sistemelor sau metode care ar putea ajuta atacatorii. Nimeni nu cere ca Parlamentul să transmită publicului codurile de acces ale instituțiilor statului. Ar fi culmea să aflăm parola sistemului de securitate națională înaintea hackerilor.
Dar între protejarea informațiilor tehnice sensibile și ascunderea responsabilității politice există o diferență cât o breșă de securitate.
Poți ține secretă parola. Nu poți ține secretă la nesfârșit întrebarea cine a fost responsabil pentru faptul că parola a ajuns unde nu trebuia.
Poți proteja detaliile unei anchete. Nu poți transforma întreaga anchetă într-o cutie neagră, iar la final să ne comunici că sistemul funcționează în parametri normali, fără să știm cine i-a verificat și care au fost acei parametri.
Parlamentul investighează. Cetățeanul așteaptă parola adevărului
Audierile parlamentare ar trebui să fie un instrument de control asupra executivului, nu o ședință de familie în care rudele instituționale discută între ele ce s-a întâmplat și decid ulterior ce merită povestit publicului. Dacă sunt chemați reprezentanții instituțiilor responsabile de securitatea cibernetică, ai serviciilor competente și ai structurilor care administrează infrastructura digitală a statului, întrebările nu pot fi doar tehnice. Ele sunt și politice.
Cine a construit mecanismele de securitate? Cine le-a finanțat? Cine a verificat dacă funcționează? Cine a primit avertizări? Cine a decis ce măsuri să fie luate? Cine răspunde pentru eventualele deficiențe? Iar dacă audierile au loc cu ușile închise, publicul trebuie să primească măcar un raport suficient de detaliat pentru a înțelege ce s-a constatat, ce rămâne neclar și cine poartă responsabilitatea. Altfel, riscăm să asistăm la un spectacol parlamentar de tipul: instituțiile au fost audiate, întrebările au fost adresate, răspunsurile au fost primite, iar adevărul, din motive de securitate, nu a putut fi identificat în interesul public.
O asemenea performanță ar merita, fără îndoială, o diplomă în managementul opacității.
Și dacă problema se află chiar în tabăra celor care investighează?
Aici începe partea cu adevărat incomodă a poveștii. Să presupunem că, în urma verificărilor, se confirmă că anumite persoane au avut acces neautorizat la sisteme informatice. Să presupunem că au existat avertizări ignorate, proceduri încălcate sau decizii administrative care au creat vulnerabilități. Să presupunem chiar că unele dintre aceste decizii au fost luate de persoane numite, promovate ori supravegheate de actuala guvernare.
Ce facem atunci? Ne oprim la concluzia că statul a fost atacat din exterior? Sau verificăm și posibilitatea ca breșa să fi fost facilitată de erori comise din interior?
Un atac cibernetic și o administrare defectuoasă a securității informatice nu sunt același lucru. Nici accesul neautorizat nu demonstrează automat existența unei complicități politice. Dar nici nu putem exclude din start responsabilitatea celor care au avut obligația să prevină incidentul. Cea mai comodă explicație pentru orice guvernare este că vinovații se află undeva în exterior: hackeri, agenți străini, actori ostili, rețele obscure. Uneori, explicația poate fi adevărată. Alteori, ea poate deveni un paravan excelent pentru incompetență, neglijență sau abuzuri interne. De aceea, ancheta trebuie să urmărească probele, nu conveniența politică.
Ar fi o ironie de proporții naționale ca, după luni de avertismente despre amenințări externe, după declarații solemne despre apărarea democrației și după ședințe parlamentare desfășurate în regim secret, concluzia să fie că o parte dintre vulnerabilități au fost create chiar de cei care aveau obligația să le elimine. Nu afirmăm că acesta este adevărul. Tocmai de aceea trebuie investigat.
Dar ar fi o greșeală monumentală ca o asemenea ipoteză să fie exclusă din start doar pentru că ar produce disconfort politic.
Când securitatea națională devine scutul perfect
În Republica Moldova, secretul poate deveni foarte ușor o soluție universală. Nu putem comunica, pentru că este secret. Nu putem publica documentele, pentru că sunt sensibile. Nu putem explica responsabilitățile, pentru că ancheta este în desfășurare. Nu putem trage concluzii, pentru că specialiștii încă verifică. Și astfel trec zilele, săptămânile, poate lunile. Cetățenii rămân cu întrebările, instituțiile cu dosarele, iar politicienii cu posibilitatea de a schimba subiectul. Dar securitatea națională nu este un permis de dispariție pentru răspunderea administrativă și politică.
Dacă datele cetățenilor au fost compromise, oamenii trebuie să știe ce riscuri există, ce măsuri de protecție trebuie să ia și ce a făcut statul pentru a limita pagubele. Dacă sistemele electorale au fost vizate, trebuie să existe o evaluare credibilă a impactului asupra procesului electoral. Dacă s-au constatat deficiențe, trebuie explicat cine le remediază și cine răspunde pentru ele.
Iar dacă unele informații nu pot fi făcute publice, autoritățile trebuie să explice de ce, în ce limite și pentru cât timp. Secretul trebuie să fie o excepție justificată, nu metoda obișnuită prin care puterea își administrează problemele.
Alegerile nu se apără cu comunicate și uși încuiate
Într-o societate democratică, credibilitatea alegerilor nu depinde doar de numărarea voturilor. Depinde și de încrederea că sistemele sunt protejate, că instituțiile sunt imparțiale și că orice suspiciune serioasă este investigată fără protecții politice. Faptul că rezultatele alegerilor au fost validate juridic nu înseamnă că orice întrebare ulterioară trebuie considerată inoportună. În același timp, existența unor acuzații nu dovedește automat că scrutinul a fost fraudat. Între aceste două extreme se află singura cale responsabilă: verificarea independentă a probelor.
Dacă nu au existat accesări care să afecteze infrastructura electorală, autoritățile ar trebui să poată demonstra acest lucru printr-un audit tehnic credibil. Dacă au existat accesări, trebuie stabilit ce s-a întâmplat concret. Dacă rezultatul electoral nu a fost afectat, această concluzie trebuie susținută de probe, nu doar repetată la conferințe de presă.
Încrederea publică nu se obține prin formula „aveți încredere în noi”. Mai ales când tocmai capacitatea instituțiilor de a proteja datele și sistemele statului este pusă sub semnul întrebării.
Parola poate fi secretă. Responsabilitatea, nu
Parlamentul are dreptul și, în anumite situații, obligația să desfășoare audieri cu ușile închise. Dar acest drept nu trebuie transformat într-un mecanism prin care publicul află doar că s-a discutat, fără să afle ce s-a stabilit. Dacă audierile sunt secrete pentru a proteja infrastructura statului, este de înțeles. Dacă devin secrete pentru a proteja reputația unor funcționari sau pentru a evita întrebări incomode adresate actualei guvernări, atunci nu mai vorbim despre securitate națională, ci despre securitatea politică a celor aflați la putere.
Iar aici ar trebui să înceapă adevărata investigație. Cine a avut acces? Cine a autorizat? Cine a supravegheat? Cine a greșit? Cine a știut? Și cine încearcă acum să stabilească limitele adevărului care poate fi spus public? Să sperăm că ancheta nu va fi atât de bine securizată încât să nu mai poată ieși nimic din ea, în afară de un comunicat în care ni se explică faptul că toate procedurile au fost respectate, toate instituțiile au colaborat și toate întrebările au primit răspunsuri.
Mai ales dacă, la capătul investigației, se va descoperi că vulnerabilitatea nu a fost doar una informatică, ci și una de guvernare. Pentru că ar fi cu adevărat ironic ca statul să caute luni întregi hackerul din afară, doar pentru a descoperi că problema cea mai mare se afla în interior, la tastatura celor care trebuiau să păzească sistemul.
În Republica Moldova, parola poate fi secret de stat. Dar dacă răspunderea politică ajunge și ea secret de stat, atunci nu mai avem doar o problemă de securitate cibernetică. Avem o problemă de democrație.
O guvernare care își justifică legitimitatea prin apărarea democrației trebuie să accepte și mecanismele incomode prin care cetățenii verifică dacă această promisiune este respectată.
Cu cât acuzațiile sunt mai grave, cu atât explicațiile trebuie să fie mai riguroase. Dacă totul a funcționat corect, verificarea independentă ar trebui să ajute la demonstrarea acestui lucru. Dacă au existat greșeli, publicul are dreptul să afle cine răspunde pentru ele. În definitiv, întrebarea nu este dacă trebuie să avem încredere în guvernare. Întrebarea este ce dovezi ne oferă guvernarea pentru a merita încrederea cetățenilor.
Un mandat electoral permite adoptarea deciziilor publice, dar nu oferă imunitate față de controlul public. Iar dacă informațiile sensibile trebuie protejate, responsabilitatea celor care gestionează statul nu trebuie să dispară odată cu închiderea ușilor sălii de audieri.
Aceasta este distincția esențială: legitimitatea juridică se bazează pe lege și pe proceduri; încrederea democratică se consolidează prin transparență, răspundere și capacitatea de a demonstra că puterea este exercitată în interesul public.
- Cine ne apără de cei care spun că ne apără?
Într-un final, după atâtea declarații oficiale, explicații tehnice, suspiciuni și audieri programate cu ușile închise, cetățeanul Republicii Moldova riscă să rămână cu o concluzie deloc liniștitoare: nu mai știe nici dacă datele sale sunt protejate, nici dacă instituțiile care ar trebui să le apere sunt capabile să o facă și nici dacă va afla vreodată adevărul atunci când ceva nu funcționează.
Ni se vorbește despre securitate națională, apărarea democrației, amenințări externe și reziliență instituțională. Dar ce valoare au toate aceste discursuri dacă cetățeanul află că datele sale ar fi fost compromise, dacă apar acuzații privind accesul la sisteme informatice ale statului, iar răspunsurile la întrebările esențiale riscă să fie discutate în spatele unor uși închise?
Desigur, până la finalizarea investigațiilor, nu putem afirma că toate acuzațiile sunt demonstrate și nici că guvernarea ar fi responsabilă direct pentru fiecare incident. Dar nici nu putem cere populației să confunde declarațiile oficiale cu dovezile și tăcerea instituțională cu profesionalismul.
Iar aici apare întrebarea pe care, probabil, niciun politician nu și-ar dori să o audă: dacă statul nu reușește să ne convingă că ne poate proteja datele, dacă instituțiile nu reușesc să clarifice suspiciunile, iar transparența se oprește exact acolo unde începe răspunderea politică, atunci cum ne protejăm noi, cetățenii, de abuzuri, de incompetență și de decizii luate fără un control public efectiv?
Nu prin panică. Nu prin acuzații fără probe. Și nici prin abandonarea instituțiilor democratice. Ci prin solicitarea insistentă a adevărului, prin control parlamentar real, anchete independente, presă liberă, implicare civică și folosirea tuturor mecanismelor legale de tragere la răspundere a celor care exercită puterea.
O guvernare poate supraviețui politic unei gafe. Poate supraviețui chiar mai multor greșeli. Dar credibilitatea nu se repară prin comunicate triumfaliste și nici prin secretizarea întrebărilor incomode. Se repară prin asumare, explicații verificabile și consecințe concrete. Dacă fiecare incident este tratat drept o neînțelegere, fiecare întrebare drept un atac politic și fiecare solicitare de transparență drept un risc pentru securitatea statului, atunci problema depășește cu mult o breșă informatică. Devine o problemă de încredere între cetățeni și cei care pretind că îi reprezintă.
Iar dacă actuala guvernare consideră că simpla validare a mandatului electoral îi oferă dreptul de a cere încredere fără să prezinte dovezi, ar trebui să-și amintească un principiu elementar al democrației: votul oferă puterea de a guverna, nu dreptul de a guverna fără control.
Poate că adevărata vulnerabilitate a Republicii Moldova nu este doar în servere, baze de date sau sisteme informatice. Poate că vulnerabilitatea cea mai periculoasă apare atunci când instituțiile nu mai reușesc să convingă societatea că lucrează în interesul ei, iar lipsa de transparență adâncește prăpastia dintre putere și cetățeni. În asemenea condiții, întrebarea „cine ne protejează?” riscă să fie înlocuită de una mult mai incomodă: cum ne protejăm drepturile și interesele de o guvernare care nu mai reușește să ofere suficiente explicații pentru a-și susține credibilitatea?
Răspunsul democratic este simplu, chiar dacă aplicarea lui nu este: cerem dovezi, cerem transparență, cerem răspundere și nu renunțăm la dreptul de a verifica puterea. Iar dacă cei aflați la conducere nu mai pot demonstra că își îndeplinesc responsabilitățile, cetățenii au dreptul să ceară schimbarea lor prin mecanismele constituționale și electorale.
Pentru că, în cele din urmă, statul nu există pentru a-și proteja conducătorii de întrebările cetățenilor. Conducătorii sunt cei care trebuie să demonstreze că protejează statul și cetățenii.
Iar dacă ușile Parlamentului se închid tocmai când societatea cere explicații, poate că nu adevărul ar trebui ținut sub cheie, ci iluzia că transparența este opțională.