Cenzura și represiunile nu reprezintă neapărat niște realități fizice și brutale, așa cum ne imaginăm în scenariile unor distopii totalitare. În epoca contemporană controlul a trecut la un alt nivel: fiecare om îi revine misiunea de a deveni propriul său paznic și un agent al puterii, puterea care, la rândul ei, rămâne depersonalizată, descentralizată și invizibilă. Dacă împotriva unui tiran, cu nume și prenume, împotriva unui partid sau clici te poți revolta, porni rebeliuni, nu poți răsturna o putere fără identitate și adresă.

În 1791, filosoful dreptului Jeremy Bentham a elaborat proiectul unei închisori ideale, din care ar fi imposibilă evadarea: Panopticon. Ideea unei astfel de construcții părea simplă: închisoarea are forma unui cerc, în centrul căreia se află un turn de supraveghere. Fiecare celulă are două ferestre: una în care intră lumina din afară, alta are priveliștea spre turn. Gemurile din turnul de supraveghere sunt fumurii, astfel încât deținuții nu văd dacă în turn este cineva. Odată ce nimeni nu știe când este supravegheat, toți sunt nevoiți să se comporte permanent de parcă ar fi în fața gardianului.

Interiorizarea și autocenzura

Modelul Panopticonului a fost preluată de către filosoful Michel Foucault în calitate de metaforă pentru descrie natura puterii disciplinare în lucrarea „Supraveghere și pedeapsă”. Potrivit lui, dacă în epoca pre-modernă puterea suverană era vizibilă și brutală (regele absolutist putea decapita un trădător în văzul tuturor), în epoca modernă puterea este invizibilă, continuă și automată. Ținta ei nu este corpul fizic, ci mintea și modul de a fi. Foucault argumentează că Panopticon nu este doar o schiță a unei închisori, ci o tehnologie politică, destinată să producă corpuri utile și docile.

Efectul Panopticon constă în exercitarea unei constrângeri nu prin forța brută, printr-o pedeapsă fizică, ci producerea unor indivizi docili. Odată ce persoana nu știe când este în vizor, este nevoit să se comporte tot timpul de parcă ar fi de față cu exponentul forței represive. Puterea devine automată și impersonală, odată ce nu mai contează dacă este prezent cineva în turn.  O altă trăsătură este asimetria: cel supravegheat este permanent vizibil, însă nu are acces la cel ce îl urmărește, iar incertitudinea este cea care vine să impună o stare de frică și vulnerabilitate. Aceste sentimente se interiorizează, transformându-se în mecanisme de autocenzură: omul devine propriul său gardian, pentru ca în final să-și adapteze comportamentul la standardele și normele instituționale.

Societatea controlului

Dacă Foucault se referă la instituții, care produc conformism și autocontrol, filosoful Gilles Deleuze merge mai departe și vorbește de spre un control continuu, care funcționează permanent, inclusiv în afara instituțiilor. Dacă în trecut vorbim de o societate disciplinară (a lui Foucault), unde controlul este exercitate în cadrul unor spații delimitate (precum școală, spital, fabrici, cazarme, închisori), astăzi (și în viitor), potrivit lui Deleuze, vorbim de o societate a controlului, în care mecanismul de control este continuu, nedelimitat și fluid, operând mai curând prin rețele, coduri digitale și strategii de marketing, decât constrângeri fizice. Dacă în societatea disciplinară spațiile închise sunt niște tipare, care impun o anumită formă fixă și standardizată a individului (fie e vorba de școală, armată sau închisoare), în modelul lui Deleuze controlul este modular, adică un tipar care se schimbă continuu, în regim real.

Într-un astfel de model individul devine un dividuu: oamenii nu mai sunt tratați ca subiecți omogeni și unificați, ci într-un ansamblu de date, care reflectă activitățile desfășurate, rețelele de relații – fragmente de informații care pot fi analizate și utilizate separat (indicatori, scoruri de credit, istoricul căutărilor și profiluri digitale). Controlul nu mai are nevoie să te închidă fizic, îți modulează accesul prin coduri, parole, algoritmi și permisiuni (îți deschide sau îți închide „bariera” în funcție de datele pe care le generezi în acel moment).

Oficial nu există o cenzură, dreptul la libera exprimare este garantat de constituție și legislație națională, însă controlul funcționează prin calibrarea continuă a câmpului de acțiune (menținând o incertitudine permanentă): combaterea discursului de ură, războiul hibrid, războiul cognitiv și lupta împotriva fake news.

Concluzii: Transformă disidenții în proprii săi torționari

Dacă platforme precum Telegram nu pot fi supuse unui control direct, instituțional, singura modalitate de a aplica o cenzură este crearea iluziei prezenței ochiului invizibil și a unui control permanent și atotprezent. Îndeosebi, acest mecanism este facilitat de atmosfera de suspiciune și neîncredere reciprocă, când indivizii recurg nu doar la autocenzură, dar și devin factori de presiune indirectă, odată ce fiecare este tratat ca un potențial agent al puterii. Așa cum e în modelul Panopticon, nici nu mai contează dacă filajul sau supravegherea sunt reale sau simulate, cu adevărat important este comportamentul celor luați în vizor. Așa cum spune teorema lui Thomas, “dacă oamenii definesc situațiile ca fiind reale, ele devin reale în consecințele lor”. Mai simplu spus: acțiunile oamenilor nu sunt determinate de realitatea obiectivă, ci de modul în care ei percep, interpretează și definesc acea realitate. Respectiv, prin modelarea perceperii și interpretării situației (ca fiind reală), influențăm și acțiunile oamenilor.

În articolul dedicat Războiului în Rețea menționasem cele cinci nivele a structurilor de rețea, dintre care cel Social (Încredere) este crucial în confruntarea între mediul civic și cel piramidal (al Puterii). Capitalul social și cel de încredere dă naștere acelei forțe structurale, capabile să schimbe regulile jocul, astfel încât puterea să devină reactivă, nu proactivă, dezorientată și depășită de situație (prin tactica de roire). Și în măsura în care masa disidentă va trece acest test de reziliență a încrederii, va avea și sorți de izbândă.