Ne place să vorbim despre reforme, instituții europene, digitalizare, transparență, stat de drept și modernizarea Republicii Moldova. Sunt cuvinte importante și necesare. Dar există un test mult mai simplu, pe care niciun discurs politic nu îl poate ocoli: ce se întâmplă cu cetățeanul atunci când are cu adevărat nevoie de stat?
Pentru că statul nu este clădirea unei instituții, nici sigla de pe ușa unui minister și nici declarația triumfală a unui politician. Statul este ceea ce rămâne între cetățean și abuz, între victimă și agresor, între omul vulnerabil și cel care are putere, între lege și încălcarea ei.
Iar aici încep întrebările incomode pentru Republica Moldova.
Ce fel de stat construim atunci când meritocrația este încă atât de fragilă, când oamenii competenți se întreabă dacă mai are rost să muncească într-un sistem în care relațiile pot cântări mai mult decât profesionalismul, iar loialitatea politică poate deveni mai importantă decât independența instituțională?
Ce fel de stat avem atunci când un cetățean poate respecta toate procedurile, poate depune plângeri, poate cere protecție și poate sesiza instituțiile, dar, în momentul critic, să descopere că între lege și realitate există un abis?
Cazurile în care victimele avertizează, cer ajutor și trec prin toate etapele prevăzute de lege, iar statul nu reușește să le protejeze nu pot fi tratate doar ca niște dosare individuale. Ele trebuie să ne oblige să verificăm întregul mecanism: poliție, procuratură, instanțe, administrație, servicii sociale, sistem de monitorizare și, mai ales, responsabilitatea celor care aveau obligația să acționeze.
Pentru că protecția cetățeanului nu înseamnă existența unei legi frumoase într-un Monitor Oficial. Protecția înseamnă că, atunci când o persoană este în pericol, toate instituțiile care trebuie să intervină funcționează împreună, rapid și profesionist. Dacă fiecare instituție își îndeplinește formal propria procedură, dar omul ajunge totuși victimă, atunci ceva fundamental este greșit.
Și aici ajungem la una dintre cele mai mari probleme ale Republicii Moldova: confundăm prea des existența instituției cu funcționarea instituției.
Avem ministere. Avem agenții. Avem procuratură. Avem instanțe. Avem poliție. Avem autorități de control. Avem legi, strategii, planuri de acțiuni și reforme. Dar cetățeanul nu trăiește în organigrame. El trăiește în rezultatul pe care aceste instituții îl produc.
Dacă un om competent nu poate avansa fără relații, dacă un funcționar bun este marginalizat pentru că nu este suficient de „convenabil”, dacă schimbarea guvernării aduce schimbarea clientelei, iar instituțiile publice ajung să fie populate nu după criteriul competenței, ci după criteriul loialității, atunci nu construim instituții. Construim dependențe.
Iar un stat dependent de oameni politici nu poate fi mai puternic decât oamenii politici care îl controlează.
Meritocrația nu este un lux și nici un principiu abstract pentru conferințe europene. Ea este infrastructura invizibilă a unui stat funcțional. Un procuror trebuie să fie acolo pentru că este bun procuror. Un polițist trebuie să avanseze pentru că este profesionist. Un funcționar trebuie să ajungă într-o funcție pentru că este competent. Un manager public trebuie să fie evaluat după rezultate, nu după relații. Altfel, în locul instituțiilor apar rețele de influență, iar în locul profesionalismului apare obediența.
Și atunci se produce cea mai gravă deformare: statul devine foarte puternic în raport cu cetățeanul obișnuit și foarte vulnerabil în raport cu cei care au influență.
Cetățeanului i se cere să respecte legea, să plătească taxe, să depună acte, să respecte termene, să demonstreze, să aștepte și să aibă răbdare. Dar statului cine îi cere să respecte aceleași standarde de responsabilitate? Cine răspunde atunci când o instituție întârzie? Cine răspunde când o informație importantă nu ajunge la timp? Cine răspunde când o decizie greșită produce consecințe ireversibile?
Prea des, răspunsul este: nimeni.
Și aici apare un alt semn al degradării statului: dispariția responsabilității personale în spatele responsabilității instituționale. Instituția a procedat, instituția a examinat, instituția a transmis, instituția a respectat procedura. Dar instituția nu poate fi concediată, nu poate fi trasă la răspundere și nu poate privi în ochii familiei unei victime.
Responsabilitatea trebuie să aibă un nume, o funcție și o semnătură.
Altfel, fiecare tragedie devine doar încă un episod pe care îl consumăm câteva zile, după care revenim la normalitatea noastră administrativă.
Dar poate că tocmai această „normalitate” este problema.
O țară nu începe să eșueze atunci când nu mai are instituții. Începe să eșueze atunci când cetățeanul încetează să mai creadă că instituțiile sunt acolo pentru el.
Când oamenii cred că pentru a rezolva o problemă trebuie să aibă o cunoștință. Când victimele se tem că plângerile lor nu vor fi auzite. Când profesioniștii pleacă pentru că nu mai văd perspective.
Când funcțiile publice devin recompense politice. Când instituțiile se apără între ele mai repede decât apără cetățeanul. Când după fiecare eșec auzim explicații, dar prea rar vedem consecințe.
Acestea sunt semnele unui stat care nu funcționează așa cum ar trebui.
Republica Moldova nu este un stat fără instituții. Și tocmai de aceea discuția trebuie purtată mai serios decât simpla etichetă de „stat eșuat”. Este un stat care are instituții, dar trebuie să demonstreze că acestea sunt capabile să funcționeze independent, profesionist și în interesul cetățeanului.
Pentru că adevărata reformă nu se măsoară în numărul de legi adoptate, strategii aprobate sau instituții redenumite. Se măsoară în momentul în care un cetățean vulnerabil bate la ușa statului și primește protecție. Se măsoară în momentul în care un profesionist poate avansa fără carnet de partid și fără relații. Se măsoară atunci când o instituție greșește și cineva răspunde. Se măsoară atunci când legea este aceeași pentru omul simplu și pentru omul puternic.
Un stat puternic nu este statul de care cetățeanul se teme. Este statul în care cetățeanul are încredere.
Iar dacă vrem cu adevărat un stat european, aceasta ar trebui să fie întrebarea de la care începem: nu cât de multe instituții avem, ci câtă protecție, câtă dreptate și câtă egalitate produce statul pentru omul care nu are nici bani, nici relații, nici putere.
Pentru că în ziua în care cetățeanul trebuie să se apere singur de agresor, de abuz, de nedreptate și de propriile instituții, problema nu mai este doar că un sistem a făcut o greșeală.
Problema este că statul însuși începe să-și piardă rostul.