Apariția premierului pe fundalul bannerului „Republica Moldova SA” nu este deloc o întâmplare, chiar dacă am putea admite că nu a fost un manifest intenționat. Odată cu reducerea drastică a finanțării nerambursabile, modelul statului-ONG devine tot mai sustenabil, iar criza deficitului bugetar impune migrarea temporară spre modelul statului-corporatist. Ideea nu este nouă. Ea își trage rădăcinile din tehnocrația modernă, din curentele de management public (New Public Management) sau din curentele mai radicale, cum ar fi Neoreacțiune (NRx), devenită la modă pe la Silicon Valley, printre figuri precum Curtis Yarvin sau Elon Musk.
Într-un astfel de model, un stat condus de un “CEO” cu mandat executiv, monitorizat de un „Consiliu de Administrație” (Board) format din mari investitori, ar fi mult mai eficient decât o democrație reprezentativă lentă, măcinată de birocrație și de compromisuri electorale.
Desigur, asta nu înseamnă că pe la Chișinău avem adepți ai filosofiei statului-corporație, dar o mentalitate, în care eficiența instituțiilor este evaluată conform unor KPI, iar deciziile sunt luate de experți, nu de factorul politic planează de mai mult timp pe la noi, mai ales în momente de criză.
De altfel, nu este pentru prima dată când suntem tentați de ideea unor guverne tehnocrate, cum a fost cel al lui Chiril Gaburici, venit și el din mediul privat. Practic, în aceeași perioadă am văzut o experiență similară și la București, cu guvernul lui Dacian Cioloș. Dar, niciunul, nici altul nu au lăsat nimic din ceea ce ar putea fi inclus în manuale de istorie. E de la sine înțeles tentația pentru un astfel de management: când factorul politic nu mai poate livra soluții și discursuri relevante, pe scenă sunt scoși “specialiștii apolitici”, care oferă iluzia unei noi abordări.
Problema este că statul nu este o afacere, nu funcționează conform logicii unei întreprinderi private. Mașinăria statală este una eminamente politică – ceea ce înseamnă că deciziile majore, liniile directoare sunt trasate de figuri politice, iar “tehnocrații” sunt doar niște executanți. Premierul și miniștrii nu sunt manageri de instituții, sunt funcții politice, care au o agendă, promovată de o formațiune politică. Cel puțin, așa stau lucrurile într-o țară normală, cu un sistem funcțional.
Republica Moldova, din păcate, nu face parte din categoria statelor normale, iar modelul său de guvernanță pendulează între ONG și SRL sau SA: de la consumator nesăbuit de fonduri, care își ajustează agenda internă în funcție de preferințele sponsorilor, până la tehnocrați, chemați să taie în carne vie, în perioade complicate. Desigur, tăierile nu se fac din contul aparatului de stat, ci pe seama celor mai săraci.
Cea mai mare problemă este că nici modelul ONG, nici modelul SRL/SA nu presupun o răspundere față de cetățeni, nici nu vine la pachet cu o viziune pe termen lung, vitală pentru existența unui stat. Iar cel mai important – factorul politic este o expresie a voinței de putere, fără de care nu pot exista acțiunea politică și sistemul politic. În consecință, instituțiile sunt lipsite de memorie instituțională, iar politicienii se prezintă ca figuri șterse, pe fața cărora nu se observă dorința de a conduce.
Orice stat este expresia puterii unei clase dominante, nu a voinței maselor, iar odată cu reducerea potenței la vârfurile piramidei, dizolvarea devine inevitabilă. Republica Moldova nu poate pendula la nesfârșit între două modele nestatale sau hibride. Momentul în care va trebui să ia o decizie hotărâtoare pentru soarta sa ca stat este tot mai aproape.