Din nefericire, anul 2026 nu este unul electoral, ceea ce înseamnă că pomeni nu sunt prevăzute în program. Se fac economii pentru perioade cu adevărat „importante”, cum ar fi viitoarele alegeri prezidențiale și parlamentare. Cu localele s-au lămurit aproape: odată cu reforma teritorial-administrativă, Partidul își va asigura pârghii de influență și în teritoriu.
Deși Constituția zice că „statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea și bunăstarea, lui și familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare”, despre calitatea de “stat al bunăstării sociale“ își aduc aminte exclusiv în ajunul unor scrutine electorale. În restul perioadelor statul social nu este cel care dă, ci acel care ia din buzunarul tuturor – inclusiv de la cei săraci. Declarativ, ne ia ca să împartă just plăcinta comună, fiecăruia după necesități și nevoi. În realitate, suntem ca în perioada medievală târzie: avem boieri flămânzi și birurile către Înalta Poartă, care trebuie plătite (datoria externă). Această povară nu revine celor mai bogați, ci celor care nu pot opune rezistență și vocea cărora nu poate fi auzită. E ceva caracteristic îndeosebi societăților cu o polarizare socială extremă, când ponderea săracilor este foarte mare, iar ponderea celor ce-și permit o viață decentă este una minusculă.
Dacă pentru cei de stânga intervenția statului trebuie să devină colacul de salvare în condițiile unui “capitalism sălbatic”, în cazul Republicii Moldova anume statul este problema. Statul nostru nu atenuează inechitatea socială, ci o multiplică. Avem un sistem de protecție socială, care nu are în spate o economie reală, ci un monstru birocratic care este menținut artificial în viață prin împrumuturi (externe și interne), pe de o parte, și taxarea consumului finanțat din remitențe, pe de altă parte. Însăși existența statului devine o afacere tot mai neprofitabilă – e un punct în care apare marea criză existențială.
Ce poate forța un om sărac să-și cedeze ultimul ban din portofel? Un vis frumos, care stimulează o eliberare de dopamină – “hormonul fericirii”, ca în momentele în care pensionarii își procură bilete de loterie, fiecare din ei sperând că va deveni marii norocoși. “Visul european”, în calitatea lui de cel mai costisitor brand ideologic, politic și geopolitic din toată istoria omenirii, deocamdată este singurul care atenuează suferințele, durerile individuale și colective. Alternative și concurenți pe acest segment, pur și simplu, nu există. Piața ideilor politice din RM este moartă la această oră, exact așa cum se întâmplă în cazul brandurilor mondiale, care înghit și distrug tot ce este local.
Marea întrebare este ce se va întâmpla în momentul în care nota de plată nu va mai putea fi achitată, nicio idee (nici măcar cea europeană) nu va mai putea acoperi apropierea dezastrului? Ce valoare va mai avea așa-numita “statalitate moldovenească”? Nu. Nu ne așteaptă o mare explozie socială (demografia și starea economică și-au pus amprenta), ci mai curând o mare implozie socială.