Există momente în care politica energetică a unui stat se reduce la o întrebare foarte simplă: ce faci când prețul crește?
Poți explica.
Poți convoca ședințe.
Poți vorbi despre volatilitatea piețelor europene, despre război, despre securitate energetică, despre diversificare și despre solidaritate regională.
Sau poți cumpăra mai inteligent.
Republica Moldova intră în sezonul rece cu un preț reglementat care a urcat puternic. ANRE a stabilit pentru perioada octombrie–decembrie un cost de procurare de 17.050 lei pentru 1.000 m³, față de 12.150 lei în prețul anterior, explicând majorarea prin evoluția piețelor europene și apropierea sezonului rece.
Bine.
Dar exact aici începe partea care interesează consumatorul și se termină partea care interesează comunicatele oficiale.
Ce face Guvernul pentru ca următorul gaz cumpărat să fie mai ieftin?
Pentru că, la Kiev, tocmai s-a deschis o ușă care merită măcar încercat să fie împinsă.
Guvernul ucrainean a însărcinat Ministerul Energiei să creeze mecanismul pentru exportul controlat a până la 15% din gazul natural produs în Ucraina. Măsura este prezentată de partea ucraineană inclusiv ca instrument pentru dezvoltarea producției și atragerea investițiilor.
Ucraina are gaz şi caută piețe.
Moldova are nevoie de gaz şi este vecină cu Ucraina.
Într-o lume normală, aceste fraze ar produce imediat o concluzie:
„Hai să vedem cât costă.”
Nu înseamnă că gazul ucrainean este automat mai ieftin. Nu înseamnă că poate acoperi necesarul Moldovei. Nu înseamnă că infrastructura, volumele disponibile, capacitatea de transport, condițiile contractuale sau regulile pieței permit cumpărarea imediată.
Dar tocmai de aceea există Guvern, Minister al Energiei, traderi, negociatori și instituții responsabile de securitatea energetică.
Să verifice, să negocieze, să compare şi să calculeze.
Și, dacă există o ofertă competitivă, să cumpere.
Pentru că securitatea energetică nu înseamnă doar să ai gaz în conductă.
Înseamnă să ai gaz disponibil la un cost pe care economia și populația îl pot suporta.
Altfel, riscăm să transformăm „diversificarea surselor” într-o formulă administrativă foarte elegantă pentru o problemă extrem de concretă: omul deschide robinetul, iar factura îl lovește.
Moldova nu poate fi doar coridor energetic
Republica Moldova are o poziție geografică importantă pentru transportul gazelor între Ucraina și România și mai departe spre piața europeană. Dar dacă gazul circulă prin Moldova, iar consumatorul moldovean continuă să plătească prețuri ridicate, apare o întrebare legitimă de politică publică: care este beneficiul concret pentru consumatorul din Republica Moldova?
O infrastructură strategică este un avantaj. Dar avantajul strategic nu trebuie confundat cu simplul fapt că o țeavă traversează teritoriul. Țara trebuie să obțină valoare din poziția sa.
Iar valoarea poate însemna contracte mai bune, acces la surse alternative, flexibilitate, stocare, tranzacționare și, acolo unde condițiile comerciale permit, prețuri mai bune pentru consumatori.
Altfel, putem ajunge în situația absurdă în care Moldova este foarte importantă pentru circulația gazului în regiune, dar foarte puțin importantă atunci când vine vorba despre prețul plătit de moldovean.
Și aici începe adevărata responsabilitate politică
Guvernul nu poate controla prețul mondial al gazului. Nu poate dicta cotațiile europene. Nu poate opri războiul. Nu poate decide cât produce Ucraina. Dar poate decide cât de bine negociază.
Poate decide când cumpără şi de la cine cumpără. Poate decide dacă intră într-o negociere înainte ca piața să se încingă sau după ce toată regiunea începe să caute aceleași molecule.
Și poate decide dacă urmărește doar securitatea fizică a aprovizionării sau și securitatea economică a consumatorului. Asta este diferența dintre administrarea unei crize și administrarea inteligentă a unei piețe.
Întrebarea pentru Chișinău
De aceea, întrebarea adresată Guvernului nu ar trebui să fie una politică și nici una retorică.
Ar trebui să fie una foarte tehnică: a fost analizată posibilitatea procurării gazului ucrainean disponibil pentru export? Dacă da, care sunt volumele? Care este prețul? Care sunt costurile de transport? Care sunt condițiile de livrare? Este mai competitiv decât alternativele disponibile? Dacă nu este competitiv, de ce? Iar dacă există o posibilitate reală de a cumpăra mai ieftin, de ce nu este folosită?
Acestea sunt întrebări perfect normale într-o piață energetică. Și, în condițiile în care cetățeanul plătește tot mai mult, sunt chiar întrebări obligatorii.
Pentru că cetățeanului nu-i poți cere să fie solidar cu piața europeană, să fie solidar cu Ucraina, să fie solidar cu securitatea energetică și să fie solidar cu toate strategiile guvernamentale, iar la final să-i prezinți factura și să-i spui că aceasta este realitatea.
Piața oferă permanent oportunități și constrângeri
Guvernul este plătit ca să le anticipeze. Nu ca să le explice după ce apar pe factură.
Ucraina tocmai își deschide, controlat, o parte din producția de gaze către export. Moldova tocmai intră într-o perioadă în care costul gazului a devenit și mai sensibil pentru gospodării și economie. Între aceste două realități există o întrebare foarte simplă.
A bătut cineva la ușa Kievului? Dacă da, să ni se spună ce a obținut. Dacă nu, să ni se explice de ce.
Pentru că într-o țară în care fiecare leu contează, „securitatea energetică” nu poate rămâne doar un concept bun de pus în discursuri.
La sfârșitul zilei, ea se vede pe factură. Și factura nu vorbește despre geopolitică. Vorbește despre preț.