Democrația locală nu începe și nu se termină în ziua alegerilor. Votul cetățenilor oferă legitimitate, dar nu produce automat rezultate. Între momentul în care un consilier primește mandatul și momentul în care acesta se întoarce în fața alegătorilor, există patru ani în care orașul trebuie administrat. Iar administrarea nu înseamnă spectacol politic. Înseamnă muncă.
Percepția eronată asupra rolului de consilier local
În ultimii ani, s-a conturat o percepție periculoasă asupra rolului consilierului local. Pentru unii, mandatul pare să însemne dreptul de a cere explicații în permanență, de a critica orice inițiativă a executivului, de a solicita informații peste informații, de a formula interpelări și de a bloca proiecte până când acestea devin imposibile de realizat.
Toate acestea sunt, fără îndoială, instrumente legale și necesare într-o administrație democratică. Problema apare atunci când ele devin singura activitate desfășurată în timpul mandatului. Un mandat nu este o colecție de drepturi. Este, înainte de toate, un ansamblu de obligații.
Consilierul municipal nu este ales pentru a demonstra zilnic că executivul greșește. El este ales pentru ca localitatea să funcționeze mai bine decât înainte. Aceasta este diferența fundamentală dintre politica responsabilă și politica de opoziție permanentă. Prima produce rezultate. Cea de-a doua produce doar zgomot.
De la dezbateri la decizii: Responsabilitatea reală
Un oraș nu se dezvoltă prin comunicate de presă și conferințe televizate. El se dezvoltă prin hotărâri adoptate, bugete aprobate, investiții implementate, infrastructură construită, servicii îmbunătățite și proiecte finalizate. Toate acestea presupun decizii. Iar deciziile presupun vot.
De aceea, cea mai importantă responsabilitate a unui consilier nu este să vorbească. Este să decidă. Mandatul primit de la cetățeni nu este un mandat de spectator, nici de comentator, nici de procuror permanent al executivului. Este un mandat de co-administrare a orașului.
Consiliul municipal nu reprezintă opoziția executivului, ci, împreună cu acesta, constituie administrația locală. Cele două componente au atribuții diferite, dar urmăresc același interes public. Critica nu poate deveni un scop în sine; există o diferență majoră între control și blocaj. Controlul presupune verificare și corectare, în timp ce blocajul paralizează administrația.
Interpelările ca instrument, nu ca scop
În spațiul public, s-a creat impresia că un consilier activ este acela care formulează cele mai multe interpelări. În realitate, interpelarea este doar un instrument de lucru. Ea nu reprezintă rezultatul muncii.
Dacă un medic ar face doar investigații fără să trateze pacienții, nimeni nu l-ar considera performant. Dacă un constructor ar produce doar observații fără să construiască, nimeni nu l-ar numi profesionist. De ce am considera că un consilier și-a îndeplinit mandatul doar pentru că a adresat sute de întrebări?
Consilierul are dreptul să nu fie de acord, să critice sau să ceară explicații. Dar dezacordul nu este un proiect. Critica nu repară un drum, explicațiile nu construiesc o grădiniță, iar întrebările nu extind o rețea de apă și canalizare. Orașele sunt transformate de decizii, nu de dezbateri interminabile.
Obligația de a veni cu soluții
Poate cea mai puțin discutată obligație a unui consilier este aceea de a veni cu propriile soluții. Dacă un proiect este considerat insuficient de bun, trebuie prezentată o variantă mai optimă. Dacă un buget este considerat greșit, trebuie propuse amendamente. În administrația publică nu este suficient să spui că ceva este rău. Trebuie să demonstrezi că există o soluție mai bună. Altfel, critica rămâne doar un exercițiu retoric.
Responsabilitatea votului și transparența decizională
Există o responsabilitate despre care se vorbește prea puțin: responsabilitatea votului. În fiecare ședință, votul este momentul în care mandatul primit de la cetățeni produce efecte reale.
Votul „pentru” este o asumare. Votul „împotrivă” este tot o asumare. Abținerea este, de asemenea, o asumare. În practică, însă, doar votul „pentru” pare să fie explicat public. Despre voturile „împotrivă” și despre abțineri se vorbește foarte rar. Or, din perspectiva orașului, efectele sunt identice: dacă un proiect nu întrunește numărul necesar de voturi, investiția nu se realizează.
Fiecare vot negativ sau abținere ar trebui însoțit de o explicație profesională, nu politică. Mandatul nu presupune doar libertatea votului, ci și transparența lui.
Maturitatea administrativă și bilanțul mandatului
La finalul mandatului, întrebarea fundamentală nu ar trebui să fie „câte interpelări a formulat un consilier?”, ci „câte proiecte a inițiat și la câte investiții a contribuit?”.
Executivul și consiliul nu sunt adversari. Orașele performante nu sunt cele în care administrația câștigă lupte interne, ci cele în care instituțiile colaborează suficient de bine încât cetățeanul nici nu observă conflictele dintre ele. Administrația publică nu este construită pentru satisfacerea orgoliilor politice, ci pentru rezolvarea problemelor publice.
Mandatul nu este o competiție pentru cea mai spectaculoasă critică, ci o competiție tăcută între rezultate. Uneori, maturitatea administrativă înseamnă să votezi pentru un proiect propus de cineva cu care nu împărtășești aceeași orientare politică.
În final, oamenii nu aleg consilieri pentru a produce conflicte. Îi aleg pentru a lua decizii. Iar singura întrebare relevantă atunci când mandatul se încheie și orașul își face bilanțul este: „Ce ai construit în timpul mandatului pe care l-ai primit de la oameni?”