În segmentul opoziției civice în ultima perioadă s-a aprins un soi de entuziasm precoce, legat de ultimele scandaluri în jurul angajărilor și salariilor nesimțite. Da, e una dintre puținele petarde din ultimii ani, care a reușit să explodeze, penetrând inclusiv straturile impermeabile ale nucleului dur al PAS.
Entuziasmul precoce al opoziției și capcana scandalurilor de moment
Un entuziasm similar îl observasem și în contextul scandalului de la parohia Dereneu (unii chiar s-au grăbit să compare ceea ce s-a petrecut acolo cu revolta de la Timișoara din 1989): „Acuș, acuș, începe procesul de demontare a regimului!”, „Azi la Dereneu, mâine în toată țara!”. Însă, „revoluția” așa și nu a avut loc, evenimentul a fost dat uitării foarte rapid, ca orice video de pe TikTok.
Precum susținusem în primul articol de pe această platformă: Nu ei sunt puternici, ci noi suntem mult prea slabi. Statul nu trăiește într-un vid de putere: un loc odată eliberat, imediat este ocupat de altcineva. Marea noastră durere este că, deocamdată, acest „altcineva” nu se întrevede la orizont.
Unipolarizarea politică: Factorii structurali ai slăbiciunii societății
Starea în care suntem acum, poate fi numită unipolarizare politică. Criza demografică (migrația externă și îmbătrânire, reducerea populației active), dispariția oligarhiei locale (liderii, care mereu au avut un cuvânt de spus în politică), restrângerea sau anihilarea capitalului local (în special în sistemul bancar), uniformizarea etno-lingvistică lentă dar sigură (prin diferența ratei de fertilitate pe etnii în ultimele decenii) – toate acestea au dus la o reducere a numărului de poli de putere, care asigură un pluralism politic sănătos în orice societate normală.
Pluralismul nu se naște din neant – el se naște acolo unde există categorii sociale care au niște opinii, sunt activi și dispun de resurse suficiente pentru mobilizare în realizarea unor obiective. Mai simplu vorbind: Cu cât o societate este mai îmbătrânită și mai săracă, cu atât scad șansele unei schimbări.
De la regimul Plahotniuc la „Plahotniuc colectiv” și statul captiv
„Odiosul regim Plahotniuc” nu este produsul personal al lui Plahotniuc, ci un rezultat al slăbirii noastre ca organism social, care ne definește caracteristica permanentă, nu temporară de „stat captiv”. PAS și Maia Sandu nu au venit să schimbe ceva (nici nu aveau cum), ci doar să-l înlocuiască pe Plahotniuc într-un sat fără câini. PAS este doar un Plahotniuc colectiv, iar „captivitatea” noastră ca stat este produsul tranziției post-sovietice (de la rackeții anilor 90, la compradorii de azi).
Burghezia compradoră și pericolul dependenței de fondurile externe
Burghezia compradoră, despre care vorbisem data trecută, nu este doar expresia capitalului străin, ci și a lipsei unei forțe băștinașe, de natură socio-economică. ONG-urile domină, așa cum s-a văzut în exemplul Afganistanului și se poate observa în continuare într-un șir de țări africane – acolo unde nu există economie locală, iar oamenii supraviețuiesc în mare parte datorită fondurilor străine.
Compradorii devin acei paraziți care intermediază fondurile externe și șantajează populația locală cu izolare internațională și înfometare, pentru a menține controlul asupra fluxurilor financiare. Respectiv, din datele problemei trebuie să înțelegem că nu avem de-a face doar cu un partid și cu figura președintelui. E vorba de un sistem, format ca rezultat al degradării interne și a influenței toxice externe.
Perspectivele opoziției și riscurile ciclului electoral decisiv
Revenind la subiectul cu care am început: scandalurile care ar trebui să slăbească partidul de guvernare. Cine așteaptă ca regimul să se prăbușească de la sine, o face în zadar. Preocuparea noastră nu ar trebui să fie atât aparentele crăpături în nava-admiral, cât mișcările din zona opoziției, care ar trebui să ofere sentimentul de putere și să se prezinte ca un pol alternativ, în orice configurare.
Nu doar prin slogane și gesturi teatrale (care sunt importante, însă pe termen scurt), ci și prin persoane noi, idei, viziuni, networking continuu. Opoziția ar avea acum misiunea de a identifica toate resursele (oameni, bani, structuri organizaționale/rețele) care nu se află sub controlul puterii sau zone care pot fi racolate – convertite, ceea ce cere o flexibilitate politico-ideologică (pentru a accesa zonele inaccesibile în trecut) și capacitatea de dialog. Figuri și grupuri politice cu agende dogmatice și rigide nu vor supraviețui.
Între timp, ceasul Republicii Moldova ticăie: resursele care ar permite o schimbare de paradigmă se epuizează cu fiecare an, iar după 2028-2029 riscăm să intrăm într-o perioadă monocoloră. Nu este deloc o exagerare când afirm că următorul ciclu electoral va fi unul decisiv (fiind conștient că e o prognoză de care a obosit toată lumea). În cazul în care până atunci nu vom simți o schimbare/trezire, fie va trebui să ne resemnăm cu ceea ce este, fie să renunțăm la proiectul nostru statal.