Probabil ne-am obișnuit deja cu noua realitate, una tot mai greu de ignorat, în care politicienii nu mai sunt percepuți drept aleșii, reprezentanții și, în fond, angajații cetățenilor, ci ajung să fie prezentați ca niște personaje providențiale — aproape niște divinități coborâte din cer pentru a-i salva pe cei „necăjiți și bătuți de soartă”.
În Republica Moldova, acest fenomen merită analizat serios.
Nu pentru că Maia Sandu ar fi singurul politician în jurul căruia s-a construit o imagine puternic personalizată. Ci pentru că, în cazul ei, imaginea publică a ajuns în anumite spații la niveluri care ridică întrebări legitime despre cultul personalității și despre limitele propagandei politice într-o societate democratică.
Îmi amintesc declarațiile lui Igor Munteanu la emisiunea „Puterea a Patra”, în care relata discuția avută cu Martin Sieg, fost consilier prezidențial al Maiei Sandu. Munteanu povestea că i-ar fi reproșat acestuia transformarea PAS și a Maiei Sandu într-o „sectă”.
Replica atribuită lui Sieg era una greu de uitat:
„Nu mai e sectă, e religie.”
Dacă declarația este redată corect, ea spune foarte multe despre atmosfera politică din jurul proiectului prezidențial.
Paralel, în spațiul online au apărut numeroase pagini și profiluri — unele anonime sau cu identități greu de verificat, altele asumate — care o prezintă pe Maia Sandu nu ca pe un politician ales temporar pentru exercitarea unei funcții publice, ci ca pe o figură aproape mitologică.
Regină.
Zeitate.
„Albinuță harnică”.
Salvatoare a neamului.
I se dedică ode, balade, poezii și chiar declarații de dragoste.
Până aici, cineva ar putea spune: sunt oameni care își exprimă liber admirația. Și ar avea dreptate. Într-o societate liberă, oamenii au dreptul să admire pe cine vor.
Problema apare atunci când această admirație este însoțită de demonizarea sistematică a adversarilor politici, de campanii de denigrare și de transformarea criticii politice într-un act aproape sacrileg.
Am văzut inclusiv situații în care susținători fanatici ai Maiei Sandu au ajuns să vorbească despre adversarii ei în termeni care nu mai au nimic în comun cu dezbaterea democratică.
Personal, am surprins în fața Președinției o persoană care striga:
„Maia Sandu este icoana vieții noastre!”
și:
„Mai bun nu s-a născut și nici nu se va naște în Moldova.”
Poate fi considerat un episod izolat. Poate fi considerat doar expresia unei admirații personale.
Dar când asemenea manifestări se multiplică și sunt acompaniate de discursuri agresive împotriva celor care critică puterea, avem deja un fenomen care merită analizat.
Mai ales când apar afirmații de tipul:
„Cine vorbește de rău despre Maia Sandu trebuie să-i prindem și să le dăm cu piatra-n cap, să nu mai vorbească de rău.”
Într-o democrație normală, critica președintelui nu este trădare.
Nu este blasfemie.
Nu este crimă.
Este drept politic fundamental.
Iar un președinte democratic trebuie să poată fi criticat, ironizat, contestat și chiar învins electoral.
Aici ajungem la problema poate cea mai importantă: instituționalizarea unei anumite imagini politice în spațiul educațional.
Dacă materiale elaborate de structuri de stat de comunicare strategică „STRATCOM” la pagina 32, activitățile 1,2 și 5 din 5: recomandă elevilor de liceu, la disciplina Limba și Literatura Română, studierea, comentarea și dezvoltarea unor idei pornind de la discursurile politice ale Maiei Sandu, întrebarea nu mai este dacă cineva îi face o pagină de Facebook cu coroniță de aur.
3 activați din 5 recomandate sunt despre Maia Sandu.
Întrebarea este:
Unde se termină educația și unde începe promovarea imaginii unui politician?
Pentru că școala nu este partid.
Manualul nu este afiș electoral.
Profesorul nu este agent electoral.
Iar elevul nu trebuie transformat în consumator al imaginii unui lider politic.
Desigur, discursurile politice pot fi studiate legitim la școală. Pot fi analizate din punct de vedere retoric, lingvistic, argumentativ sau istoric. Dar într-o societate democratică este esențial ca asemenea materiale să fie prezentate critic și pluralist, alături de discursuri și poziții politice diferite.
Altfel, riscăm să transformăm analiza discursului politic în educație pentru admirația liderului.
Și aici apare o întrebare pe care instituțiile statului ar trebui să o primească fără supărare:
De ce tocmai discursurile Maiei Sandu?
De ce nu discursuri ale mai multor președinți ai Republicii Moldova?
De ce nu discursuri ale unor personalități politice din perioade și orientări diferite?
De ce nu un exercițiu comparativ între discursurile Maiei Sandu, Igor Dodon, Vladimir Voronin, Nicolae Timofti sau alți lideri politici?
Asta ar fi educație civică și lingvistică.
Alegerea repetată a discursurilor unui singur lider poate deveni altceva.
Poate deveni normalizarea unei imagini politice.
Iar istoria ne-a arătat deja unde poate duce acest mecanism.
Regimurile autoritare și totalitare au înțeles foarte bine că un lider nu trebuie doar să conducă.
Ea trebuie venerată.
Imaginea ei trebuie repetată.
Discursurile ei trebuie memorate.
Portretul ei trebuie multiplicat.
Copiii trebuie educați în spiritul ideologiei oficiale.
Iar societatea trebuie împărțită între „noi” și „dușmanii noștri”.
În Uniunea Sovietică exista o asemenea logică instituționalizată:
— un singur partid
— un singur lider – suprem
— o singură ideologie
— propagandă permanentă;
— educație politică în școli și universități;
— glorificarea conducătorilor;
— stigmatizarea celor care contestau sistemul.
Evident, Republica Moldova de astăzi nu este Uniunea Sovietică.
Avem alegeri competitive, partide de opoziție, libertate de exprimare și instituții democratice.
Dar tocmai pentru că am trecut prin acea experiență istorică, trebuie să fim extrem de atenți la mecanismele care pot apărea într-o democrație, chiar dacă forma lor este diferită.
Autoritarismul modern nu arată precum o fotografie alb-negru din anii ’50.
Vine ambalat în limbaj european.
Vine vorbind despre reziliență.
Vine vorbind despre combaterea dezinformării.
Vine vorbind despre valori democratice.
Și totuși, dacă ajungem să avem un singur lider prezentat constant drept salvator, adversarii transformați în dușmani, critica tratată drept trădare, iar imaginea liderului pătrunde instituțional în educație, avem obligația să punem întrebări.
Nu pentru că Maia Sandu ar fi „Stalin”.
Nu pentru că PAS ar fi „URSS”.
Ci pentru că democrația trebuie apărată tocmai de tentația de a transforma liderii în icoane.
Un președinte nu este o sfântă.
Nu este o icoană.
Nu este o regină.
Nu este o divinitate.
Este un simplu om, un funcționar public ales de cetățeni pentru o perioadă limitată. Obligat să muncească, nu o face din bunăvoința față de noi.
Iar în momentul în care un politician devine imposibil de criticat, problema nu mai este doar a politicianului.
Este problema societății care a acceptat să-l transforme în idol.
Și poate că adevărata întrebare pe care trebuie să ne-o punem astăzi: nu este „cât de bună este Maia Sandu?”, ci „cât de sănătoasă este o societate și o democrație în care un politician ajunge să fie tratat ca o icoană?”