„Dacă veți vota corect, veți fi protejați. Țara va fi la adăpost. Veți fi securizați.”
Ce frumos sună. Aproape că îți vine să dormi liniștit. Și, pentru ca mesajul să fie și mai convingător, scoatem tehnica militară la paradă. Uniforme impecabile, pași sincronizați, fanfară, steaguri, discursuri solemne și fețe grave. Să vadă lumea cât de puternici suntem. Pentru câteva ore, ne prefacem că suntem o mare putere militară. Ne plimbăm tehnica prin oraș și ne uităm cu mândrie la ea, de parcă simplul fapt că un vehicul militar trece pe lângă o tribună îl transformă automat într-un garant al securității naționale. Apoi se termină parada. Soldații pleacă. Tehnica se întoarce în cazarme. Fanfara tace. Politicienii își mai fac niște fotografii. Iar noi rămânem cu aceeași țară mică, aceeași vulnerabilitate și aceeași dependență de faptul că, în lumea reală, securitatea noastră nu stă în câte minute putem defila în pas de paradă.
Dar important este să nu punem întrebări incomode.
De exemplu:
Cât de pregătiți suntem cu adevărat?
Cât putem rezista singuri?
Ce capacități militare reale avem?
Ce se întâmplă dacă apare o amenințare pe care nu o putem gestiona cu discursuri, panglici și parade?
Nu, mai bine nu întrebăm. Mai bine privim parada și ne imaginăm că suntem invincibili, pentru că este mult mai simplu să construiești imaginea unei țări puternice decât să construiești efectiv capacitatea de apărare a unei țări. Parada este excelentă pentru televiziune. Pentru fotografii. Pentru discursuri. Pentru patriotism de ocazie. Pentru politicieni care pot spune solemn că „țara este în siguranță”. Doar că securitatea adevărată nu se măsoară în numărul de soldați care defilează frumos în fața unei tribune.
Se măsoară în capacități reale, în infrastructură, în logistică, în pregătire, în informații, în apărare aeriană, în tehnologie, în rezerve, în instituții funcționale și, mai ales, în alianțe și relații externe care contează atunci când situația devine serioasă. Restul este decor. Și aici apare partea cea mai ironică. Ni se spune: „Votați corect și veți fi protejați.” Adică securitatea națională a devenit un fel de program electoral.
Votezi cum trebuie → ești protejat.
Votezi cum nu trebuie → probabil dispar și scuturile antirachetă imaginare.
Ce eficiență!
Nici măcar marile puteri militare nu-și permit să creadă că securitatea este garantată de un vot sau de o paradă. Dar noi putem să o facem cu suficientă solemnitate și cu muzica potrivită pe fundal. Adevărul mai puțin confortabil este că suntem mici, și nu este nicio rușine în asta. Rușinea începe atunci când încerci să ascunzi această realitate sub un strat gros de propagandă patriotică și de spectacol militar. O țară mică nu devine puternică pentru că defilează. Nu devine mai sigură pentru că își scoate soldații în stradă. Nu devine mai importantă pentru că politicienii vorbesc mai tare despre „securitate”. Și cu siguranță nu devine invulnerabilă pentru că cetățenilor li se spune să voteze „corect”. În fața unei mari puteri militare, parada noastră nu este o demonstrație de forță.
Este, cel mult, o demonstrație de imagine.
Iar dacă vrem cu adevărat securitate, poate ar fi timpul să investim mai puțin în a părea puternici și mai mult în a deveni rezilienți. Pentru că, în cazul unei crize reale, nimeni nu ne va întreba cât de frumos am defilat. Nimeni nu va fi impresionat de discursuri. Nimeni nu va opri un atac pentru că fanfara a cântat impecabil. Atunci contează realitatea. Iar realitatea nu ține cont de propagandă.
Așa că să defilăm. Să cântăm. Să arborăm steaguri. Să facem fotografii și să ne felicităm reciproc cât de puternici suntem. Și, când se termină parada, să ne întoarcem la realitate. Pentru că o țară nu este securizată de spectacolul puterii. Este securizată de puterea reală de a se apăra și de capacitatea de a avea aliați care contează.
Apare logica întrebare elementară, în caz de….. unde anume să ne adăpostim?
Pentru că, după aproape șase ani de guvernare PAS, când auzim atât de des cuvinte precum „securitate”, „reziliență”, „apărare” și „protecția cetățenilor”, ar fi normal să vedem și ceva concret în spatele acestor cuvinte. De exemplu, adăposturi civile pregătite pentru populație. Spații identificate, amenajate, semnalizate, accesibile. verificate. Cu intrări funcționale, apă, ventilație, truse de prim-ajutor și un plan clar pentru situații de urgență. Nu doar niște beciuri despre care cineva își amintește în ziua în care începe să sune sirena. Pentru că securitatea unei țări nu începe și nu se termină cu armata.
Securitatea începe cu omul de rând, cu copilul care trebuie să știe unde merge dacă apare o alertă, cu familia care trebuie să știe unde se poate refugia, cu bătrânul care nu poate alerga trei kilometri până la cel mai apropiat loc sigur, cu școala care trebuie să aibă un spațiu de protecție, cu spitalul care trebuie să poată funcționa în condiții de criză, cu localitatea care trebuie să aibă un plan.
Dar noi avem paradă. Și asta este partea cu adevărat fascinantă. Avem uniforme. Avem discursuri. Avem tehnică militară scoasă la defilare. Avem tribune. Avem oficiali care ne explică solemn cât de importantă este securitatea. Doar că, atunci când coborâm din lumea festivă a paradei în realitatea cetățeanului, apare întrebarea:
Dacă mâine există o amenințare reală, unde se duce omul?
În beciul blocului? În parc? În magazin? Sub masă? Poate sub fotografia de la paradă, dacă a mai rămas loc. Și aici este diferența dintre securitate ca spectacol și securitate ca sistem. Este foarte ușor să spui „suntem pregătiți”. Este mult mai greu să construiești infrastructura care demonstrează că ești pregătit.
O țară serioasă nu pregătește populația abia când pericolul bate la ușă.
O țară serioasă știe din timp:
- unde se refugiază oamenii;
- câte persoane pot fi protejate;
- cine coordonează evacuarea;
- ce face fiecare instituție;
- unde sunt punctele de prim-ajutor;
- cum sunt avertizați cetățenii;
- ce se întâmplă cu spitalele și școlile;
- cum sunt protejate infrastructurile critice.
Asta înseamnă reziliență. Nu doar să apari la televizor și să pronunți *Securitate și suntem în pericol* de douăzeci de ori într-un discurs. Și atunci devine aproape comic să ni se spună: „Votați corect și veți fi protejați.” Serios? Adică timp de aproape șase ani nu reușim să transformăm protecția civilă într-o realitate vizibilă pentru cetățean, dar securitatea națională poate fi rezolvată printr-un vot?
Ce simplu!
Nu trebuie adăposturi.
Nu trebuie infrastructură.
Nu trebuie pregătire civilă serioasă.
Nu trebuie exerciții pentru populație.
Nu trebuie planuri cunoscute de cetățeni.
Trebuie doar să votăm „corect”. Și, evident, dacă se întâmplă ceva, probabil vom fi protejați cu discursuri. Poate chiar cu două-trei parade suplimentare. Problema este că rachetele, dronele și războaiele nu citesc rezultatele alegerilor. Ele nu întreabă cine a votat „corect”. Iar o familie speriată nu poate să se ascundă într-un slogan electoral. De aceea, înainte să ni se spună cât de securizați suntem, ar fi bine să ni se arate unde sunt locurile în care cetățeanul se poate proteja efectiv. Nu pe hartă, nu în declarații și nu în prezentări PowerPoint. În teren. Cu ușa deschisă. Cu indicator pe ea. Cu capacitate cunoscută. Cu condiții reale.
Pentru că patriotismul adevărat nu înseamnă să te uiți la o paradă și să-ți imaginezi că ești protejat. Patriotismul înseamnă să construiești o țară în care, dacă într-o zi se întâmplă ceva grav, cetățeanul să nu întrebe:
„Unde fug?”
Ci să știe deja:
„Acolo.”
Dar până atunci… Defilăm. Salutăm. Cântăm. Aplaudăm. Și ni se spune că suntem securizați.
Doar să nu uităm să întrebăm unde este adăpostul.
Și mai avem un element foarte important al acestei „securități”: condamnările. Discursuri împotriva lui Putin. Condamnări ferme ale războiului. Declarații îngrijorate despre dronele care ajung să survoleze spațiul aerian al țării. Comunicate oficiale. Mesaje solemne.
„Suntem profund îngrijorați.”
„Condamnăm ferm.”
„Solicităm explicații.”
„Comunitatea internațională trebuie să reacționeze.”
Foarte bine. Dar există o întrebare simplă, aproape banală: Și cetățeanul ce face cu aceste declarații? Dacă o dronă intră în spațiul aerian al țării, ea nu se sperie de un comunicat de presă. Nu se întoarce din drum pentru că guvernul a condamnat ferm agresiunea. Nu cade din cer pentru că un ministru a ținut o conferință de presă sau a afirmat că nu înțelege limba rusă. Și, din păcate, nici Putin nu pare să doarmă mai prost noaptea pentru că noi am mai adoptat o declarație de condamnare.
Condamnarea unui război este corectă. Poziționarea politică este necesară. Diplomația este necesară. Alianțele sunt necesare. Dar niciuna dintre acestea nu reprezintă, de una singură, apărare antiaeriană. Aici începe diferența dintre politica de imagine și securitatea reală. Poți să spui de o mie de ori „condamnăm”.
Dar dacă o dronă intră în spațiul tău aerian, întrebarea cetățeanului este:
Ce poate face statul, concret? O detectează? O urmărește? Poate determina ce este? Poate avertiza populația? Poate proteja infrastructura critică? Poate interveni? Are capacități suficiente? Există un sistem funcțional de protecție civilă? Există adăposturi pregătite? Știu oamenii unde să meargă? Pentru că aici este paradoxul nostru. Ni se vorbește permanent despre cât de gravă este situația geopolitică, despre amenințarea războiului, despre drone, despre securitate și despre necesitatea de a fi vigilenți. Dar când ajungem la partea care îl privește direct pe cetățean, descoperim că vigilența nu este un adăpost, iar un discurs nu este un scut.
Poți să condamni până răgușești.
Poți să fluturi steagul.
Poți să organizezi parade.
Poți să ții conferințe de presă.
Poți să spui că „suntem alături de Ucraina”.
Poți să spui că „nu vom tolera încălcarea spațiului aerian”.
Toate acestea pot avea valoare diplomatică și politică.
Dar omul care aude o explozie nu are nevoie de o frază bine formulată pentru Facebook. Are nevoie să știe unde este adăpostul. Are nevoie să știe cine îl avertizează. Are nevoie să știe ce face în primele minute. Are nevoie să știe că statul nu doar condamnă pericolul, ci are și capacitatea de a-i reduce consecințele. Și aici ajungem din nou la marea întrebare despre securitatea noastră. Ni se spune că suntem în siguranță. Ni se spune că statul este vigilent. Ni se spune că trebuie să avem încredere. Dar dacă securitatea este atât de importantă, unde sunt rezultatele concrete? Unde este infrastructura de protecție civilă? Unde sunt adăposturile suficiente și pregătite? Unde sunt exercițiile pentru populație? Unde este educația de protecție civilă? Unde este planul pe care cetățeanul obișnuit îl poate înțelege?
Pentru că o țară nu este apărată prin intensitatea cu care condamnă un atac.
Este apărată prin capacitatea ei de a detecta, preveni, descuraja și, atunci când este posibil, contracara amenințările — și prin capacitatea de a-și proteja populația atunci când nu poate opri amenințarea. Iar dacă singurul lucru pe care îl putem face atunci când o dronă ne survolează teritoriul este să convocăm o conferință de presă și să spunem cât de ferm condamnăm situația, atunci avem o problemă. Una foarte serioasă.
Pentru că suveranitatea nu înseamnă doar să declari că spațiul tău aerian este inviolabil.
Suveranitatea înseamnă să ai capacitatea de a-l controla și, atunci când nu poți controla totul, să ai suficiente mecanisme pentru a-ți proteja cetățenii. Restul este decor. Discursul poate fi ferm. Tonul poate fi solemn. Declarația poate fi transmisă în prime-time. Dar o dronă nu citește declarațiile guvernului. Și nici războiul nu se oprește pentru că noi l-am condamnat. Așa că poate ar fi timpul să trecem de la:
„Condamnăm ferm.” la:„Iată ce putem face concret.” De la: „Cetățenii sunt în siguranță.”la:
„Iată unde se pot adăposti.” De la: „Suntem pregătiți.” la: „Iată infrastructura, capacitățile și planul.” Pentru că securitatea adevărată nu se măsoară în numărul de declarații împotriva lui Putin. Putin este un criminal, fapt incontestabil. Se măsoară în ce rămâne în picioare și cât de bine sunt protejați oamenii atunci când declarațiile nu mai sunt suficiente.
Dar, bineînțeles…
Votați corect.
Condamnăm ferm.
Defilăm frumos.
Suntem profund îngrijorați.
Și, dacă mai survolează vreo dronă spațiul nostru aerian, îi trimitem și un comunicat oficial.
Poate se rușinează și pleacă.
Într-un final…..
Votați corect.
Restul se rezolvă la paradă.