Zilele trecute mi-a trimis cineva câteva din pliantele electorale ale Maiei Sandu de la alegerile prezidențiale din 2024. Am descoperit un lucru curios: în 2024, doamna Sandu nu a candidat doar la funcția de președinte. A candidat, în același timp, la funcția de prim-ministru, ministru al Finanțelor, ministru al Muncii, ministru al Infrastructurii, ministru al Sănătății și, pe alocuri, chiar la funcția de primar în fiecare localitate din Republica Moldova.
Pe hârtie scria limpede: „Planul Maiei Sandu pentru Moldova”. Salariu minim de 10.000 de lei și salariu mediu de 25.000 de lei până în 2030. Pensie minimă de 3.300 de lei pentru cei cu cel puțin 40 de ani de muncă. Alimentație gratuită pentru elevii claselor I-IX. Câte 3.000 de lei lunar pentru tinerii aflați la primul loc de muncă. Trei mii de kilometri de drumuri reabilitate, opt miliarde de lei în infrastructură, cel puțin trei proiecte în fiecare localitate și toate policlinicile reparate și dotate.
Frumos. Numai că Republica Moldova nu este o republică prezidențială, iar Maia Sandu nu conduce constituțional Guvernul.
Constituția spune că Parlamentul este unica autoritate legislativă și adoptă bugetul, iar Guvernul realizează politica internă și externă și conduce administrația publică. Președintele reprezintă statul, are atribuții în diplomație și apărare, promulgă și poate iniția legi și desemnează candidatul la funcția de premier. Important, dar cu totul altceva decât asfaltarea drumurilor și finanțarea cantinelor. Alegerea directă îi dă legitimitate politică, nu îi adaugă ministere în fișa postului.
Președintele poate propune și poate negocia sprijin extern. Nu poate însă adopta bugetul, stabili salariul minim, plăti pensii, lansa achiziții publice, repara policlinici sau ordona primăriilor câte trei proiecte. Pentru acestea trebuie legi, bani, miniștri, licitații și voturi în Parlament.
De ce au fost prezentate drept „Planul Maiei Sandu”? Oare atât de mult își subestimează intelectual electoratul? A fost acel vot rațional?
Economic, promisiunea salariului mediu de 25.000 de lei este și mai vicleană. Salariul minim poate fi majorat de Guvern, dar salariul mediu nu se fixează prin decret. El rezultă din productivitate, investiții, piața muncii și inflație. În trimestrul al doilea din 2026, salariul mediu brut era de 16.895,7 lei, iar salariul minim fusese stabilit la 6.300 de lei. Dacă până în 2030 cresc puternic și prețurile, omul poate avea mai mulți lei și aceeași putere de cumpărare. O cifră nominală fără productivitate și prețuri este contabilitate electorală, nu politică economică.
Trebuie să fim corecți: unele măsuri au fost ulterior pornite. Pensia pentru stagiu lung, alimentația elevilor și suplimentul pentru tinerii angajați au trecut prin instituțiile statului. Iar pliantul Guvernului cu „opt miliarde” este aproape o autodemascare: patru miliarde erau pentru energie și numai patru pentru dezvoltare, deși promisiunea Maiei vorbea despre cel puțin opt miliarde în infrastructură.
Cine aprobă și cheltuie banii? Guvernul și Parlamentul, instituțiile înghesuite în campanie în fotografia unei singure persoane.
Când se cerea votul, era „Planul Maiei”. Când trebuiau găsiți banii și semnate actele, devenea programul Guvernului.
La fel stau lucrurile cu afirmația că Maia Sandu este „unicul președinte care poate duce Moldova în Uniunea Europeană”. Rolul ei diplomatic este important, dar aderarea nu se află în buzunarul niciunui om. Guvernul negociază și aplică reforme, Parlamentul schimbă legislația, Parlamentul European își dă consimțământul, iar statele membre acceptă unanim și ratifică tratatul. Aceasta este procedura din articolul 49 al Tratatului UE. Niciun președinte nu poate garanta singur anul aderării.
Există două explicații. Ori autorii campaniei au mizat că alegătorul nu cunoaște Constituția și nu va întreba cine are competența. Ori au descris sincer puterea reală: formal avem Parlament și Guvern, dar decizia politică pornește din Președinție, iar restul o transformă în lege, buget și comunicat de presă.
Aici apare asemănarea cu regimul Voronin. Nu este o copie la indigo. Maia Sandu vorbește european, este mai atentă la aparențe și nu are brutalitatea politică a fostului președinte comunist. Voronin ridica telefonul și spunea direct ce vrea. În modelul actual, indicația poate nici să nu fie rostită. Instituțiile care nu sunt controlate formal trebuie să fie suficient de slugarnice și de receptive încât să înțeleagă singure ce se așteaptă de la ele.
Nu este nevoie de un ordin scris atunci când toată cariera politică depinde de aceeași verticală. Maia Sandu este fondatoarea PAS și lidera lui informală. PAS oferă majoritatea parlamentară și Guvernul. Constituțional, puterile sunt separate. Politic, centrul de greutate este unul singur. Chiar raportul BTI 2026 descrie Republica Moldova drept republică parlamentară în care Maia Sandu a devenit cea mai importantă figură nu prin competențele funcției de președinte, ci prin influența asupra partidului majoritar.
Iar când realizările nu ajung, intră frica. Pliantele spuneau că, dacă Maia Sandu sau PAS pierd, se închide piața europeană, dispar fondurile, se oprește libera circulație, revin bandiții, iar copiii ajung „carne de tun”. Amenințarea rusească, cumpărarea voturilor și războiul sunt reale. Dar un pericol real nu transformă orice sperietoare electorală în adevăr.
Aceasta nu mai este o cerere de mandat. Este un șantaj emoțional: ori ne dați toată puterea, ori pierdeți pacea, Europa și viitorul copiilor.
Maia Sandu a câștigat alegerile prezentându-se simultan ca garant al ordinii constituționale și ca autor al unor decizii care nu îi aparțin constituțional. Aici este cea mai mare contradicție. Dacă președintele nu are aceste puteri, promisiunile au fost înșelătoare. Dacă le poate îndeplini pentru că partidul, Guvernul și instituțiile execută voința Președinției, atunci problema este și mai gravă.
Maia Sandu va pleca peste doi ani în istorie, dacă nu cumva arhitecții proiectului PAS vor găsi diferite tertipuri ca să o țină în priza politică.
După șase ani de „Republica Maia”, simțiți că trăiți mai bine? A crescut bunăstarea voastră, a copiilor și a părinților voștri?
Răspundeți sincer la aceste întrebări și poate veți putea trage concluzii mai obiective despre cine este, cu adevărat, omul politic Maia Sandu.
Într-o democrație, instituțiile nu trebuie să ghicească dorința conducătorului. Iar o țară nu se salvează atunci când un singur om promite totul. Se transformă, încet și foarte ”european” ambalat, în Republica acelui om, ”Republica MAIA”.