Există o mare realizare a societății moderne despre care se vorbește prea puțin: am reușit să transformăm omul într-un contribuabil aproape perfect. Muncește, primește salariul, plătește impozite, achită facturile, cumpără mâncare, plătește chiria sau creditul, mai plătește câteva taxe și, dacă îi mai rămâne ceva, poate încerca să-și amintească de ce trăiește.
Desigur, statul are nevoie de bani. Știm asta. Școli, spitale, drumuri, administrație, servicii publice – toate costă. Nimeni nu contestă necesitatea contribuției fiecărui cetățean. Problema apare atunci când întreaga existență a omului este redusă la o singură funcție: să producă venituri din care statul să încaseze taxe, iar el să supraviețuiască din ce rămâne.
În această logică, omul ideal ar trebui să fie foarte simplu de administrat: să se trezească dimineața, să meargă la muncă, să producă, să plătească și să se culce. Iar a doua zi să repete procesul. Eventual să nu pună prea multe întrebări. Deoarece, vorba aceea, cultura nu ține de foame. O carte nu plătește factura la energie. Un spectacol de teatru nu achită impozitul pe proprietate. O călătorie nu umple frigiderul. Un concert nu plătește rata la bancă.
Așa că, logic, la ce bun toate acestea? La ce bun să citești dacă poți munci peste program? La ce bun să vizitezi o altă țară dacă poți petrece concediul reparând ceva prin casă? La ce bun să mergi la muzeu dacă ai putea să mai faci câteva ore suplimentare? La ce bun să stai cu familia, să vezi un film, să asculți muzică, să înveți ceva nou sau pur și simplu să nu faci nimic, când există atâtea facturi care așteaptă să fie plătite? Probabil că, într-o zi, vom ajunge să considerăm și somnul o activitate neproductivă.
Problema este că omul nu este doar o unitate fiscală. Nu este doar angajat, contribuabil, consumator, proprietar, chiriaș sau plătitor de facturi. Este și ființă culturală, curioasă, sentimentală, creativă. Are nevoie de frumusețe, de cunoaștere, de prieteni, de călătorii, de artă, de cărți, de conversații care nu au nicio utilitate economică imediată.
Are nevoie, cu alte cuvinte, să se simtă om. O societate care îi spune cetățeanului că trebuie să muncească tot mai mult pentru a putea supraviețui, iar după ce și-a achitat toate obligațiile îi sugerează să fie mulțumit că „are un loc de muncă”, riscă să uite un lucru elementar: economia trebuie să servească vieții, nu viața să devină combustibil pentru economie. Sigur, nu putem trăi fără bani. Dar nici nu putem trăi numai pentru bani.
Există un moment în viața fiecărui om când trebuie să se întrebe: dacă muncesc atât de mult doar ca să-mi permit să muncesc și să plătesc ceea ce trebuie plătit, unde mai este viața mea? Dacă salariul se evaporă în taxe, facturi, mâncare, transport și alte necesități, iar timpul liber devine un lux, atunci poate că problema nu este că oamenii „nu știu să-și gestioneze banii”. Poate că problema este mai profundă: am construit un sistem în care supraviețuirea ocupă atât de mult spațiu, încât abia mai rămâne loc pentru viață. Și poate că ar trebui să încetăm să privim cultura, călătoriile, lectura, odihna și timpul petrecut cu cei dragi ca pe niște recompense pe care omul și le poate permite doar după ce și-a îndeplinit toate obligațiile. Pentru că obligațiile nu se termină niciodată. Va exista întotdeauna o taxă, factură, rată, reparație, scumpire, o nouă necesitate. Un nou motiv pentru care „acum nu este momentul”.
Și dacă așteptăm momentul perfect pentru a începe să trăim, riscăm să descoperim, cu o ironie amară, că am fost foarte buni la supraviețuire și foarte slabi la viață.
Omul nu are nevoie doar de un venit decent pentru a supraviețui. Are nevoie și de timp, cultură, libertate, experiențe și demnitatea de a se bucura de rezultatul propriei munci.
Statul are dreptul să colecteze taxe. Societatea are nevoie de contribuții. Dar omul are și el un drept, poate cel mai simplu și mai greu de contabilizat dintre toate: dreptul de a trăi, nu doar de a achita. Pentru că, până la urmă, dacă întreaga noastră existență se rezumă la muncă, taxe, facturi și supraviețuire, atunci rămâne o întrebare la care niciun formular fiscal nu are rubrică pentru răspuns:
Când mai avem timp să fim oameni?
Și pentru că tot am vorbit despre omul care muncește ca să plătească taxe, facturi și necesități de bază, merită să ne amintim și de una dintre cele mai frumoase promisiuni politice ale vremurilor noastre: integrarea europeană ne va aduce o viață mai bună. Sună minunat.
Uniunea Europeană a fost prezentată ani la rând ca un fel de destinație finală a bunăstării. Intrăm în Uniunea Europeană și, aproape miraculos, salariile cresc, drumurile se repară, spitalele se modernizează, economia înflorește, tinerii își găsesc locuri de muncă bine plătite, iar cetățeanul începe, în sfârșit, să trăiască precum în reclamele cu supermarketuri occidentale: luminos, civilizat și cu frigiderul plin. Doar că există o mică problemă cu această poveste: realitatea nu citește programele electorale. În campanii, ni se promite prosperitate. După alegeri ni se explică de ce prosperitatea mai trebuie să aștepte. Ni se promite că vom trăi mai bine, apoi aflăm că trebuie să plătim mai mult. Ni se promite că salariile vor crește. Și ele chiar cresc uneori, numai că prețurile par să aibă un talent remarcabil de a alerga mai repede. Ni se promite dezvoltare. Cetățeanului i se oferă însă, în multe cazuri, privilegiul de a urmări dezvoltarea în statistici. Și, bineînțeles, ni se spune că trebuie să avem răbdare.
Răbdarea a devenit, probabil, cea mai ieftină monedă politică. „Mai avem nevoie de timp.” „Rezultatele se vor vedea.” „Reformele sunt dificile.” „Așa se întâmplă în perioada de tranziție.” „Europa ne așteaptă.” Și nu uităm justificările că sunt vinovate fostele guvernări și că sistemul se opune.
Europa ne așteaptă. Noi așteptăm salariile europene. Salariile așteaptă economia. Economia așteaptă investițiile. Investițiile așteaptă reformele. Iar cetățeanul așteaptă să-i rămână ceva în portofel după ce a achitat toate facturile. Și uite așa, toată lumea așteaptă pe toată lumea. Desigur, integrarea europeană poate aduce beneficii reale: acces la piețe, investiții, infrastructură, standarde, oportunități educaționale și profesionale. Dar există o diferență enormă între posibilitatea de a construi o viață mai bună și promisiunea că altcineva ne va construi-o. Iar aici apare problema discursului politic. Ani întregi, integrarea in UE a fost prezentată nu doar ca un proiect politic și economic, ci aproape ca un sinonim pentru prosperitate. Ca și cum simpla apropiere de Bruxelles ar trebui să facă automat apropierea de bunăstare.
Numai că între o țară care intră într-o comunitate economică și o țară în care cetățeanul obișnuit trăiește bine există o distanță ceva mai mare decât un acord de asociere și câteva ceremonii cu steaguri. Pentru că Europa reală nu este Europa din broșurile electorale. Europa reală are și ea probleme. Are economii care cresc lent, industrii care se confruntă cu presiuni tot mai mari, costuri ridicate, probleme demografice, competitivitate pusă la încercare și un cetățean european care, asemenea cetățeanului de la periferia Europei, se întreabă uneori de ce viața devine tot mai scumpă.
Iar aici ar trebui să fim suficient de maturi încât să spunem un adevăr simplu: UE nu este un paradis economic și nici nu trebuie tratată ca atare. Uniunea Europeană are avantaje uriașe, dar are și probleme serioase. Iar ideea că „Europa” va rezolva automat toate problemele unei țări este la fel de naivă ca ideea că orice politician care promite prosperitate o și poate produce. Nu există integrare care să înlocuiască munca, investițiile, productivitatea, instituțiile funcționale și politici economice inteligente.
Și mai există ceva ce politicienii uită convenabil: cetățeanul nu trăiește în PIB. Cetățeanul trăiește în apartamentul său, își plătește energia, merge la magazine, își duce copilul la școală, are nevoie de medic, plătește transportul, se uită la prețul alimentelor, și, din când în când, îndrăznește să-și dorească o vacanță. Poate chiar o carte, poate un spectacol, oate o seară la restaurant.
Adică exact acele lucruri despre care vorbeam: o viață care să fie mai mult decât simplă supraviețuire. Iar aici promisiunea politică devine aproape comică. Ni se spune că vom avea „o viață europeană”, dar uneori avem doar prețuri europene cu venituri care încă încearcă să țină pasul. Ni se spune că vom ajunge la standarde europene. Foarte bine. Dar poate ar trebui să discutăm și despre standardul de viață al omului care trebuie să trăiască din salariul lui. Pentru că nu poți hrăni un cetățean cu statistici. Nu poți încălzi o casă cu discursuri. Nu poți plăti o factură cu integrare. Și nu poți cere unui om care muncește din greu să fie etern recunoscător pentru un viitor care îi este promis de două decenii. Viitorul este o invenție extraordinară pentru politicieni. Nu vine niciodată la timp. Întotdeauna este „aproape”. Întotdeauna trebuie să mai facem un efort. Să mai strângem cureaua. Să mai suportăm niște scumpiri. Să mai acceptăm niște taxe. Să mai avem puțină răbdare. Pentru că, ni se spune, după colț ne așteaptă prosperitatea. Doar că, după atâtea colțuri, cetățeanul începe să se întrebe dacă nu cumva prosperitatea s-a rătăcit.
Iar dacă Europa însăși trece printr-o perioadă complicată din punct de vedere economic, atunci promisiunea că simpla integrare va rezolva automat problemele noastre devine și mai puțin convingătoare. Poate că este timpul să renunțăm la basme electorale. Să nu mai vindem oamenilor nici Europa ca pe un tărâm al făgăduinței, nici austeritatea ca pe o virtute, nici răbdarea ca pe o strategie economică.
Uniunea Europeană poate fi o oportunitate, dar oportunitatea nu este prosperitate.
Integrarea poate deschide uși., dar ușa deschisă nu înseamnă că în cameră există deja o viață mai bună. Iar un stat responsabil ar trebui să se preocupe nu doar de cât de frumos arată discursul despre viitor, ci și de cât îi rămâne cetățeanului în buzunar după ce prezentul și-a luat partea, pentru că omul nu poate trăi la nesfârșit din promisiuni.
Și, oricât de frumos ar suna în campania electorală, „va fi mai bine” nu este un salariu, nu este o pensie și nu este o politică economică. La un moment dat, cetățeanul are dreptul să întrebe, simplu și fără metafore: „Bine. Dar când anume începe viața mai bună?”
Iar dacă răspunsul este din nou „în curând”, problema nu mai este lipsa răbdării cetățeanului, este că promisiunea a devenit mai lungă decât viața celui care a tot așteptat-o.
Iar dacă după toate reformele, toate promisiunile și toate drumurile către „viața mai bună” omul rămâne cu buzunarele goale, cu timpul confiscat de muncă și cu viața amânată pentru un viitor incert, atunci poate că trebuie să recunoaștem, cu toată sinceritatea și ironia de care suntem capabili: nu omul trebuie să fie mai răbdător cu sistemul, ci sistemul trebuie să înceapă, în sfârșit, să fie mai atent cu omul. Fiindcă, la sfârșitul zilei, după ce statul și-a luat taxele, banca și-a luat rata, magazinul și-a luat banii, iar politicianul și-a terminat discursul, rămâne o singură întrebare.
Ce i-a mai rămas omului din propria lui viață?