Avem o situație care merită consemnată, măcar pentru frumusețea ei instituțională. Premierul britanic Andy Burnham ne spune de la tribuna ONU că Marea Britanie a sprijinit Republica Moldova pentru a-și proteja alegerile de ingerința rusă. Cu alte cuvinte, alegerile noastre sunt atât de importante încât au nevoie de protecție internațională. Perfect. Numai că, în orice democrație care se respectă, apare inevitabil întrebarea: cine protejează alegerile de cei care vin să le protejeze? Întrebarea nu este chiar atât de absurdă pe cât pare.
Alain Juillet, fost director al serviciului de informații al DGSE franceze, a declarat recent la CNews că Bruxelles-ul și structurile europene intervin în procese electorale și a indicat inclusiv Republica Moldova. Potrivit relatării despre intervenția sa, Juillet a susținut că, în cazul Moldovei, „Europa a făcut totul” pentru ca o anumită candidată să câștige și a calificat situația drept „un adevărat scandal”.
Să fie foarte clar: acestea sunt afirmațiile lui Alain Juillet, nu un verdict al unei instanțe și nici o constatare oficială independentă. Tocmai de aceea ele ar trebui verificate, infirmate sau confirmate prin documente. Sau reacții oficiale, care nu au venit deloc.
Și aici apare întrebarea cu adevărat interesantă: Dacă acuzația este falsă, de ce să ne temem de transparență? Iar dacă există elemente reale în spatele ei, cu atât mai mult trebuie să știm ce s-a întâmplat. Pentru că legislația și jurisprudența Republicii Moldova nu cunosc conceptul de „ingerință externă bună, dacă vine de la aliați”. Principiul suveranității în materia procesului electoral presupune excluderea ingerințelor externe. Curtea Constituțională a vorbit explicit despre obligația autorităților de a exclude ingerința din afara țării. Și atunci avem o situație aproape poetică: Rusia nu are voie să se amestece. Foarte bine. Dar nici Marea Britanie, nici Franța, nici Bruxelles-ul nu primesc prin decret diplomatic dreptul de a transforma alegerile moldovenești într-un proiect european cu management extern.
Pentru că dacă regula este suveranitatea, ea trebuie să fie aceeași pentru toți.
Nu poate exista: „ingerință” când vine de la Moscova și „asistență” când vine de la Bruxelles, „expertiză” când vine de la Londra, și „parteneriat strategic” când vine de la Paris.
Legea nu ar trebui să funcționeze după geografie. Și exact aici devine foarte interesant ceea ce s-a întâmplat astăzi în Parlament. În aceeași zi în care discutăm despre declarații internaționale privind protejarea alegerilor moldovenești și despre acuzațiile unui fost responsabil francez din domeniul informațiilor privind presupusa implicare europeană, majoritatea parlamentară PAS nu a susținut propunerea opoziției de a fi audiată în plen președinta Comisiei Electorale Centrale, Angelica Caraman. Coincidență? Desigur.
Probabil una dintre acele coincidențe democratice care apar exact atunci când ar fi util să avem niște răspunsuri. Pentru că ce ar putea fi mai firesc decât ca șefa instituției care gestionează procesul electoral să fie întrebată public: Cine a oferit asistență externă? Ce fel de asistență? În ce condiții? Ce instituții străine au avut acces la informații? Cu cine au comunicat? Ce mecanisme de control au existat? Și unde este trasată linia dintre sprijin pentru securitatea electorală și influențarea procesului electoral?
Întrebări simple. În limba română. Nu pro-ruse. Nu anti-europene. Nu anti-britanice. Nu anti-franceze. Pur și simplu întrebări moldovenești.
Dar poate aici este problema? În noua democrație geopolitică, cetățeanului moldovean i se explică foarte riguros de ce trebuie să se teamă de ingerința externă — cu condiția să fie ingerința altora. Când însă apar întrebări despre propriul nostru spațiu european de securitate, transparența pare să intre în concediu. Uniunea Europeană afirmă oficial că sprijină reziliența și instituțiile democratice ale Republicii Moldova și că lucrează împreună cu autoritățile moldovenești pentru combaterea ingerințelor. Foarte bine. Atunci să fie totul transparent.
Pentru că sprijinul pentru democrație nu ar trebui să se teamă de transparență, iar protejarea alegerilor nu ar trebui să fie incompatibilă cu întrebările despre cine le protejează. Altfel, riscăm să ajungem la cea mai sofisticată definiție a suveranității: „Alegerile sunt ale noastre. Instituțiile sunt ale noastre. Votul este al nostru.
Dar să nu uităm să întrebăm partenerii externi dacă avem voie să întrebăm.”
Și, desigur, dacă toate aceste acuzații sunt nefondate, cu atât mai bine. Să fie prezentate documentele. Să fie audiați responsabilii. Să fie explicate procedurile. Să fie clarificate relațiile cu partenerii externi. Iar apoi cetățeanul moldovean poate trage singur concluziile. Pentru că într-o democrație autentică există o regulă foarte simplă: nu contează cine spune că te protejează. Contează ce a făcut, în baza cărui mandat și cine îl verifică.
Iar dacă răspunsul la ultima întrebare este „nimeni”, atunci problema nu mai este doar ingerința externă, ci este și dependența internă de cei care ne explică, din exterior, cum arată suveranitatea noastră. Se pare că democrația Republicii Moldova a ajuns la un nivel atât de înalt de maturitate, încât nu mai are nevoie doar de alegători, instituții și legislație națională. Are nevoie și de protectori internaționali. Mulțumim pentru protecție, asta e atât de frumos, încât aproape că uiți să întrebi un lucru absolut nesemnificativ: unde se termină protejarea alegerilor și unde începe ingerința în alegeri? Pentru că Republica Moldova are o problemă interesantă. Una juridică. Curtea Constituțională a spus fără prea multă poezie că principiul suveranității naționale obligă autoritățile să excludă orice ingerință din afara țării, menționând explicit, între altele, finanțarea din străinătate. Cu alte cuvinte, atunci când vine vorba despre alegerile moldovenești, străinătatea nu primește automat statutul de „partener democratic” doar pentru că vorbește engleză, franceză sau poartă drapelul Uniunii Europene. Regula ar trebui să fie simplă: dacă ingerința străină este rea atunci când vine din Est, trebuie să fie examinată cu exact aceeași măsură și atunci când vine din Vest. Altfel nu mai avem un principiu. Avem doar o preferință geopolitică îmbrăcată în costum juridic.
Iar aici apare partea cu adevărat savuroasă. În timp ce Londra ne explică public că a contribuit la protejarea alegerilor Republicii Moldova, în țară există încă întrebări legitime despre amploarea, natura și limitele implicării partenerilor externi în procesul nostru electoral. Dacă aceste afirmații sunt false, cu atât mai bine: să fie infirmate documentat. Dacă sunt adevărate, atunci cu atât mai mult trebuie explicate. Cine? Ce? Când? În baza cărui mandat? Cu ce bani? Cu ce instituții moldovenești? Și, mai ales, în baza cărui cadru legal? Întrebări absolut scandaloase, desigur.
Și aici ajungem la o situație aproape perfectă. Străinii ne spun că ne protejează alegerile. Noi spunem că străinii nu trebuie să se amestece în alegerile noastre. Legea vorbește despre suveranitate și excluderea ingerințelor externe. Iar când cineva propune să fie audiată conducerea autorității electorale pentru a clarifica exact ce se întâmplă, Parlamentul spune, în esență: „poate altădată”. Ce frumoasă este democrația când întrebările devin mai incomode decât răspunsurile!
Și să fie foarte clar: faptul că un stat străin oferă asistență tehnică pentru securitatea cibernetică sau pentru combaterea unor operațiuni ostile nu înseamnă, prin el însuși, că acel stat a comis o ingerință ilegală în alegeri. Sunt lucruri care trebuie diferențiate și verificate. Dar exact de aceea este nevoie de transparență. Pentru că, dacă tot ni se spune că alegerile moldovenești sunt apărate de ingerințe externe, cetățeanul moldovean are dreptul să știe: cine sunt apărătorii, ce atribuții au, ce informații primesc, ce acțiuni întreprind, la ce informații au acces și unde este linia roșie dintre asistență și influență. Altfel riscăm să inventăm o nouă categorie de politică externă: „ingerința bună” — cea care vine de la aliați — și „ingerința rea” — cea care vine de la adversari. Doar că legislația nu operează, în principiu, cu asemenea adjective geopolitice. Legea nu întreabă dacă ingerința poartă cravată britanică, costum francez, sacou european sau uniformă rusească.
Legiuitorii ar trebui să întrebe: A existat ingerință? Cine a exercitat-o? În ce formă? Cu ce scop? În baza cărui temei juridic? Și cine a autorizat-o? Iar dacă toate răspunsurile sunt perfect legale, transparente și compatibile cu suveranitatea Republicii Moldova, atunci minunat. Să le vedem, pentru că alegerile Republicii Moldova nu sunt un proiect pilot al nimănui, nu sunt nici teren de antrenament pentru servicii străine.
Și, cu tot respectul pentru partenerii noștri externi, Republica Moldova nu are nevoie de protectori ai democrației care se tem de întrebările puse de propriii cetățeni. Are nevoie de instituții care să poată răspunde la ele. În fond, cea mai sigură metodă de a demonstra că alegerile sunt protejate de orice ingerință este foarte simplă: deschizi ușa, aprinzi lumina și lași lumea să vadă ce se întâmplă înăuntru.
În fond, nu cerem prea mult.
Nu cerem ca Republica Moldova să se izoleze de Europa, să-și întoarcă spatele partenerilor sau să refuze sprijinul celor care îi respectă suveranitatea. Cerem doar ca democrația să rămână ceea ce pretinde că este: puterea cetățeanului de a decide liber, fără ca altcineva să-i scrie în prealabil răspunsul. Dacă prietenii noștri europeni au venit să ne apere alegerile, să-i lăsăm să o facă — dar la lumină, în limitele legii și cu respect pentru instituțiile și cetățenii Republicii Moldova. Iar dacă nimeni nu are nimic de ascuns, atunci întrebările nu ar trebui să sperie pe nimeni. Pentru că suveranitatea nu înseamnă să refuzi mâna întinsă a unui prieten. Suveranitatea înseamnă să nu-i dai nimănui dreptul de a decide în locul tău. Iar într-o țară în care fiecare vot contează, cea mai importantă protecție a alegerilor nu este nici la Londra, nici la Paris, nici la Bruxelles.
Este în mâna cetățeanului moldovean — și în adevărul pe care acesta are dreptul să-l cunoască.