Se pare că în Moldova s-a descoperit, în sfârșit, soluția pentru toate problemele societății: clasificarea cetățenilor.
Avem „lumea bună” — cei care votează corect, gândesc corect și, evident, aplaudă corect. Și mai avem restul populației, acea categorie mai puțin norocoasă, care încă își permite luxul să pună întrebări, să critice sau, Doamne ferește, să protesteze.
Iar dacă ai ghinionul să nu fii de acord cu puterea, există o explicație universală: sigur ești „cu Putin”, „agent al Kremlinului” sau faci „jocuri politice”. Nu contează ce spui. Contează cine se presupune că te-a trimis.
Protestezi? Agent străin. Critici guvernarea? Agent străin. Pui întrebări incomode? Probabil ai primit instrucțiunile de la Moscova. Ești nemulțumit? Clar, nu ești suficient de european. E fascinant cum democrația funcționează impecabil până în momentul în care cineva folosește dreptul la liberă exprimare împotriva celor aflați la putere. Atunci, brusc, libertatea de exprimare începe să semene suspect de mult cu „destabilizarea”.
Și mai frumos este că unii dintre cei care astăzi privesc protestul ca pe o conspirație politică par să fi uitat că, nu demult, protestul era pentru ei una dintre cele mai nobile forme de manifestare civică. Atunci oamenii ieșeau în stradă pentru democrație. Acum, dacă ies în stradă împotriva ta, trebuie să fie mâna cuiva. A venit timpul să ne amintim un lucru simplu: într-o democrație, cetățeanul nu devine „de calitatea a doua” pentru că gândește diferit. Iar critica nu transformă automat un om în agentul nimănui.
Altfel riscăm să ajungem la cea mai originală formă de segregare: o Moldovă în care toți sunt egali, dar unii sunt mai europeni, mai corecți și mai cetățeni decât ceilalți. Dar stați liniștiți. Important e că ne unim cu toții. Împotriva celor care nu sunt de acord cu noi.
Uneori am impresia că George Orwell ar fi avut nevoie doar de o vizită prin Moldova ca să mai scrie un capitol la „Ferma animalelor”. În ferma lui Orwell, toți erau egali. Până când s-a descoperit că unii puteau fi mai egali decât alții. La noi, povestea pare să fi primit o adaptare modernă: există „lumea bună” — cei care susțin puterea și sunt în acord cu direcția oficială — și există ceilalți. Cei care pun întrebări. Cei care critică. Cei care protestează. Cei care, în loc să aplaude, au obrazul să spună „nu sunt de acord”. Și atunci începe clasificarea.
Dacă nu susții puterea, cineva trebuie să te fi trimis. Iar dacă insiști cu întrebările, probabil că undeva, într-un Kremlin imaginar, se aprinde un bec roșu.
Orwell ar fi zâmbit amar.
Pentru că una dintre marile lecții ale „Fermei animalelor” nu este doar despre dictatură. Este despre cum se schimbă treptat regulile, cum se redefinește limbajul și cum ajung cei care au luptat împotriva unei forme de abuz să justifice aceeași logică atunci când puterea este în mâinile lor. Ieri, protestul era „vocea poporului”.
Astăzi, protestul împotriva ta poate deveni „destabilizare”. Ieri, critica era necesară pentru democrație. Astăzi, critica incomodă poate fi împachetată drept „propagandă”. Și, încet-încet, ajungem la o situație aproape orwelliană în care nu mai trebuie să interzici oamenilor să vorbească. E suficient să le lipești o etichetă atât de repede încât nimeni să nu mai fie interesat să audă ce au de spus. La Orwell, porunca se rescria. La noi, uneori pare că se rescrie sensul cuvintelor.
„Democrație” înseamnă libertate — dar numai dacă spui ce trebuie. „Unitate” înseamnă solidaritate — dar numai cu cei din aceeași tabără. „Libertate de exprimare” înseamnă să poți vorbi — iar apoi să fii întrebat de ce vorbești tocmai așa.
Anume din aceste motive, actuala guvernare utilizează cu brio o strategie propagandistică numită Decredibilizare. Și anume:
- Atacul ad hominem — în loc să fie analizată afirmația, sunt atacate caracterul, trecutul, motivele sau stilul vorbitorului.
- Etichetarea — persoana este asociată cu o etichetă negativă („extremist”, „conspiraționist”, „iresponsabil” etc.), astfel încât publicul să respingă mesajul înainte de a-l examina.
- Ridiculizarea — afirmația este prezentată ca absurdă sau demnă de batjocură, fără a fi realmente contrazisă.
- Izolarea de context — se scoate o frază din context sau se selectează un episod compromițător, iar acesta devine centrul discuției.
- Punerea sub semnul întrebării a motivelor — „spune asta pentru bani”, „are interese ascunse”, „vrea atenție”. Chiar dacă motivul ar fi real, el nu demonstrează că afirmația este falsă.
- Asocierea prin contaminare — persoana este legată de alte persoane sau grupuri controversate pentru ca reputația acestora să se transfere asupra ei.
- Mutarea sarcinii probei — în loc ca o critică factuală să fie demonstrată, persoanei i se cere să demonstreze că absolut toate implicațiile afirmației sale sunt adevărate.
- Gish gallop / inundarea cu obiecții — sunt lansate foarte multe contraargumente, uneori superficiale, astfel încât devine dificil să fie verificate toate.
- Schimbarea subiectului — când apare o informație incomodă, discuția este deplasată către o altă problemă.
- Apelul la autoritate sau consens — „nimeni serios nu spune asta”, fără examinarea efectivă a dovezilor.
Dreptul de a protesta nu depinde de faptul că protestatarul susține sau critică guvernarea aflată la putere. Într-un sistem democratic, protestul pașnic este una dintre formele prin care cetățenii își exprimă dezacordul față de autorități. Faptul că cineva protestează împotriva guvernului nu îl transformă, prin el însuși, în „dușman al țării”. La fel, faptul că cineva susține guvernul nu îi conferă automat mai multă legitimitate civică.
În cazul Republicii Moldova, există chiar o diferență utilă între două lucruri:
- critica unui comportament concret: „la protest au fost incidente /agresări /dezinformare”;
- delegitimarea protestatarului ca cetățean: „acești oameni sunt de proastă calitate”, „sunt dușmani ai țării”, „nu au dreptul moral să protesteze”.
Prima poate fi o observație jurnalistică legitimă dacă este susținută de fapte. A doua poate deveni o formă de stigmatizare a disidenței, mai ales atunci când eticheta înlocuiește analiza motivelor și revendicărilor protestatarilor.
Și există o nuanță foarte importantă: a critica guvernarea nu este echivalent cu a fi împotriva țării. Într-o democrație, guvernul și statul nu sunt același lucru. Un cetățean poate fi profund atașat de țara sa și, tocmai din acest motiv, să considere că anumite decizii ale guvernului îi fac rău.
Într-un regim democratic, una dintre formele esențiale de protecție a cetățeanului împotriva tentativelor de stigmatizare, etichetare și segregare politică constă în menținerea unei distincții clare între persoana care formulează o opinie și conținutul concret al opiniei respective. Înlocuirea argumentului cu atacul asupra identității, caracterului, presupuselor motivații sau afilierilor politice ale interlocutorului reprezintă o deplasare a dezbaterii de la planul factual și argumentativ către unul predominant identitar, în care validitatea unei afirmații ajunge să fie evaluată nu prin raportare la dovezi, ci prin raportare la imaginea socială atribuită celui care o formulează.
O protecție importantă împotriva acestui mecanism este solicitarea sistematică a unor criterii verificabile atunci când sunt utilizate etichete precum „dușman al țării”, „extremist”, „manipulat”, „plătit”, „agent” sau alte calificative care presupun o judecată asupra intențiilor ori caracterului unei persoane. Într-un spațiu public democratic, o asemenea calificare nu ar trebui tratată ca o dovadă în sine, ci ca o afirmație care necesită fundamentare. Întrebările referitoare la sursa informației, natura dovezilor, contextul în care a fost făcută afirmația și posibilitatea verificării independente a acesteia contribuie la menținerea dezbaterii în zona faptelor și reduc riscul transformării etichetei într-un substitut pentru argument.
La fel de importantă este evitarea reproducerii mecanismului de stigmatizare prin utilizarea unor etichete simetrice împotriva celor care etichetează. Răspunsul la acuzația de „propagandist”, de exemplu, prin calificarea imediată a interlocutorului drept „slugă politică” sau „agent al unei anumite formațiuni” nu înlătură mecanismul de polarizare, ci îl reproduce într-o formă inversată. O strategie argumentativă mai robustă constă în readucerea permanentă a discuției la afirmația concretă, la dovezile disponibile și la criteriul prin care aceasta poate fi verificată sau infirmată.
Un alt principiu fundamental îl constituie separarea conceptuală dintre stat, societate și guvernarea aflată temporar la putere. Identificarea criticii unei guvernări cu ostilitatea față de propria țară reprezintă o confuzie conceptuală care poate reduce artificial spațiul legitim al dezacordului politic. Într-un sistem democratic, guvernarea este exercitată temporar de anumite persoane și formațiuni politice, în timp ce statul și comunitatea politică sunt realități instituționale și sociale mai largi decât o anumită configurație electorală. Prin urmare, contestarea unei politici publice, criticarea unei decizii guvernamentale sau participarea la un protest împotriva autorităților nu constituie, prin ele însele, dovezi ale unei atitudini ostile față de țară.
Un instrument suplimentar de protecție împotriva standardelor duble îl reprezintă aplicarea consecventă a acelorași criterii tuturor actorilor politici și sociali. Dacă o anumită conduită este considerată legitimă sau ilegitimă în cazul unui protestatar care critică guvernarea, același criteriu ar trebui aplicat și unui protestatar care susține guvernarea sau critică opoziția. În acest sens, întrebarea „aș considera aceeași conduită acceptabilă dacă ar proveni din partea taberei politice pe care nu o susțin?” poate funcționa ca un instrument simplu de identificare a propriilor prejudecăți și a standardelor asimetrice.
Protecția împotriva etichetării presupune, de asemenea, documentarea sistematică a afirmațiilor și a contextului în care acestea sunt formulate. Păstrarea surselor originale, a datelor, a capturilor de ecran și a contextului discursiv permite transformarea unei percepții generale asupra unei presupuse campanii de stigmatizare într-un obiect care poate fi analizat și verificat. În acest fel, discuția poate trece de la nivelul impresiilor personale la nivelul probelor documentare, ceea ce este esențial pentru orice evaluare serioasă a comportamentului actorilor publici.
În ultimă instanță, cea mai eficientă formă de protecție împotriva segregării politice este menținerea unui principiu universal: drepturile civice și libertatea de exprimare nu trebuie condiționate de simpatiile politice ale cetățeanului. Dreptul de a protesta, de a critica autoritățile sau de a contesta o politică publică nu devine mai legitim atunci când este exercitat în favoarea unei anumite tabere și nici mai puțin legitim atunci când este exercitat împotriva acesteia. Într-o societate democratică matură, criteriul central ar trebui să fie comportamentul concret și respectarea legii, nu conformitatea opiniilor individului cu poziția majorității politice sau cu discursul dominant al momentului.
Într-o societate democratică autentică, adevărata maturitate politică nu se măsoară prin numărul celor care gândesc la fel, ci prin capacitatea de a conviețui cu cei care gândesc diferit. Puterea trebuie să accepte critica, opoziția trebuie să accepte verificarea propriilor afirmații, presa trebuie să distingă între informare și stigmatizare, iar cetățeanul trebuie să-și păstreze dreptul de a pune întrebări fără teama că întrebarea însăși îl va transforma într-un „dușman”.
În acest sens, apărarea libertății de exprimare nu înseamnă apărarea unei anumite ideologii sau a unei anumite tabere politice. Înseamnă apărarea unui spațiu comun în care și cel cu care suntem de acord, și cel cu care suntem în dezacord rămân, în egală măsură, cetățeni. Iar într-o democrație, această egalitate trebuie să fie mai puternică decât orice etichetă politică de moment.