Republica Moldova pare să fi intrat într-o etapă politică în care realitatea a devenit prea complicată pentru guvernanți, așa că aceștia încearcă s-o înlocuiască prin comunicare. Nu prin soluții, nu prin rezultate, nu prin responsabilitate, ci printr-un flux aproape neîntrerupt de declarații, scandaluri, conferințe, avertismente, explicații și subiecte care țin opinia publică ocupată. Avem impresia că trăim într-o țară condusă mai degrabă de departamente de comunicare decât de instituții administrative. Guvernarea pare să fi descoperit rețeta perfectă: dacă nu poți rezolva o problemă, măcar creează suficient zgomot în jurul altora, astfel încât oamenii să nu mai aibă timp să întrebe ce s-a întâmplat cu prima. În timp ce cetățeanul încearcă să-și calculeze bugetul pentru facturile la gaz, electricitate, apă, combustibil și alimente, spațiul public este ocupat de dezbateri spectaculoase despre securitate, pericole hibride, amenințări invizibile, declarații bombastice și conflicte politice care par să aibă o viață mult mai lungă decât soluțiile la problemele cotidiene.
Nu contestă nimeni că Republica Moldova se confruntă cu riscuri reale de securitate. Războiul din Ucraina, ingerințele externe, tentativele de destabilizare și vulnerabilitățile instituționale sunt subiecte serioase. Dar tocmai seriozitatea lor ar trebui să impună mai multă discreție, profesionalism și rezultate, nu transformarea securității naționale într-un serial mediatic cu episoade aproape zilnice.
Guvernarea spectacolului: multă gălăgie, puțină factură achitată
PAS a venit la putere promițând o altă cultură politică. A promis competență, transparență, integritate și instituții funcționale. Avea un capital enorm de încredere și o majoritate politică suficientă pentru a demonstra că se poate guverna diferit. Astăzi, însă, apare o întrebare legitimă: cât din energia guvernării este investită în rezolvarea problemelor și cât în gestionarea percepției publice despre aceste probleme? Pentru că există o diferență fundamentală între a conduce o țară și a administra imaginea conducerii unei țări.
Când oamenii se plâng de scumpiri, nu au nevoie de o nouă conferință despre contextul geopolitic. Au nevoie să știe ce face Guvernul pentru a le proteja puterea de cumpărare. Când facturile cresc, nu îi încălzește o declarație despre reziliență. Când combustibilul se scumpește, nu pot alimenta automobilul cu optimism european.
Datele Biroului Național de Statistică pentru septembrie 2026 arată o creștere anuală a prețurilor de consum de 8,6%. Serviciile s-au scumpit cu 12,6%, combustibilii și carburanții cu 34,5%, iar tarifele reglementate la gaze naturale cu 21,3% față de septembrie 2025. La 3 noiembrie 2026, ministrul Energiei vorbea deja despre posibilitatea unor noi majorări ale prețurilor la gaze și electricitate. Așadar, în timp ce comunicarea oficială ne vorbește despre reziliență și parcurs european, realitatea ne trimite lunar câte un SMS de la furnizor: mai aveți de achitat. Se pare că integrarea europeană a ajuns mai rapid în vocabularul instituțiilor decât în portofelul cetățeanului.
SIS: lecții despre securitate națională, în timp ce vulnerabilitățile sunt la vedere
Poate cel mai ironic episod al acestei comedii instituționale vine chiar din zona securității naționale. Directorul Serviciului de Informații și Securitate, Alexandru Musteața, participă la podcasturi și interviuri în care explică publicului cât de periculos poate fi să fotografiezi anumite clădiri, automobile sau intersecții, cum sunt recrutați cetățenii prin Telegram și ce riscuri presupun acțiunile de recunoaștere pentru securitatea statului.
Foarte bine. Securitatea națională este importantă, iar cetățenii trebuie informați despre riscuri. Numai că, între timp, Ion Chicu a prezentat într-un video o demonstrație care ridică întrebări cel puțin incomode despre protecția datelor personale chiar în cazul șefului SIS. Prin simpla verificare a semnăturii electronice aplicate pe un document publicat pe pagina oficială a instituției, Chicu a arătat că pot fi accesate informații cu caracter personal asociate acesteia. Și atunci apare o întrebare aproape inevitabilă: cum se face că șeful instituției care ne explică pericolele fotografierii unei intersecții ajunge el însuși subiectul unei demonstrații publice privind expunerea informațiilor personale printr-un document oficial al instituției pe care o conduce?
Nu discutăm aici despre compromiterea cheii private sau despre spargerea sistemelor SIS, lucruri care ar necesita dovezi tehnice distincte. Discutăm despre o problemă de protecție a datelor și de responsabilitate instituțională, care merită explicată public. Poate că înainte de a le ține cetățenilor lecții despre ce au voie și ce nu au voie să fotografieze, instituțiile ar trebui să verifice ce informații publică ele însele și în ce condiții. Ironia este greu de ignorat: cetățeanul trebuie să fie vigilent când fotografiază o clădire, dar instituția care se ocupă de securitatea statului trebuie să explice de ce un document oficial poate deveni o sursă de informații personale despre propriul director. Și aici nu este vorba despre persoana lui Alexandru Musteața, ci despre standardele instituției pe care o conduce.
Într-un stat în care securitatea națională este invocată aproape la fiecare al doilea subiect de actualitate, asemenea situații ar trebui să provoace verificări, explicații și asumarea responsabilității, nu doar încă un interviu în care ni se explică cât de periculoasă este lumea din jur. Pentru că securitatea nu se construiește din podcasturi, avertismente și declarații spectaculoase. Se construiește prin sisteme protejate, proceduri respectate și instituții care își verifică propriile vulnerabilități înainte de a le explica altora pe ale lor.
Petarda mediatică și realitatea care nu încape în conferința de presă
În ultimii ani, spațiul public moldovenesc a devenit o succesiune de teme incendiare. Unele sunt reale și importante, altele sunt amplificate politic, iar altele dispar la fel de repede precum au apărut. Un scandal este înlocuit de alt scandal. O declarație controversată acoperă o problemă administrativă. O polemică politică ocupă televiziunile și rețelele sociale, în timp ce întrebările despre rezultate, cheltuieli publice, tarife și responsabilitate rămân fără răspunsuri suficient de clare. Nu avem dovezi că toate aceste subiecte sunt lansate deliberat pentru a distrage atenția. Dar efectul lor asupra dezbaterii publice merită discutat: problemele concrete ale cetățenilor ajung adesea pe plan secund.
Este o formă de inflație informațională: avem atât de multe subiecte urgente încât ajungem să nu mai discutăm suficient niciunul dintre ele.Într-o asemenea atmosferă, un cetățean care întreabă de ce plătește mai mult pentru energie poate fi repede atras într-o dispută despre geopolitică, propagandă, trădare, influență externă sau cine a fost mai vinovat în ultimii 30 de ani. Toate pot fi subiecte legitime. Dar niciunul nu achită factura în locul lui.
Instituții care vor încredere, dar trebuie să demonstreze că o merită
Degradarea instituțională nu începe neapărat atunci când un funcționar fură bani sau un ministru comite o ilegalitate. Uneori începe mult mai discret: când instituția încetează să mai fie preocupată de rezultate și devine preocupată de propria imagine. Când comunicatul contează mai mult decât soluția. Când justificarea este mai rapidă decât asumarea. Când întrebările incomode sunt privite ca atacuri, iar criticii sunt tratați ca adversari.
Scandalul MoldATSA a demonstrat cât de serioase pot fi problemele de control și integritate într-o întreprindere strategică. Investigațiile jurnalistice au ridicat întrebări despre verificarea conducerii, angajări și achiziții, iar directorul SIS a confirmat public că serviciul efectuează verificări în limitele prevăzute de lege, fără să poată divulga informații clasificate.
Dar întrebarea cetățeanului rămâne: dacă mecanismele de control există, de ce ajungem atât de des să aflăm despre probleme abia după investigații jurnalistice și scandaluri publice?
O instituție nu devine performantă doar pentru că are un logo modern, un site actualizat și un purtător de cuvânt activ. Ea devine performantă atunci când cetățeanul nu mai trebuie să apeleze la presă pentru a obține răspunsuri la întrebări elementare. Iar încrederea nu se obține prin solicitarea repetată a încrederii.
Societatea obosită și politica fără rușine
Partea cea mai tristă este că societatea începe să se obișnuiască. Ne obișnuim cu scumpirile. Ne obișnuim cu explicațiile. Ne obișnuim cu promisiunile. Ne obișnuim ca un scandal să nu aibă consecințe vizibile și ca responsabilitatea să fie mereu undeva în altă parte. Ne obișnuim să acceptăm că instituțiile sunt politizate, că funcțiile publice sunt negociate, că meritocrația este un concept frumos pentru discursuri și că profesionalismul poate fi înlocuit cu loialitatea. Iar această obișnuință este poate cea mai periculoasă formă de degradare. Pentru că o societate care nu mai reacționează la mediocritate ajunge, inevitabil, să o considere normalitate. Nici opoziția nu poate pretinde că oferă automat o alternativă doar pentru că actuala guvernare are probleme. Politicienii care au administrat țara înainte de PAS nu pot șterge propriul bilanț doar criticând prezentul. Dar asta nu scutește actuala putere de responsabilitate. Dimpotrivă.
PAS nu poate guverna la nesfârșit prin comparația cu trecutul. Nu poate cere un cec în alb doar pentru că adversarii politici au avut un bilanț problematic. Nu poate transforma orice critică într-o problemă de loialitate geopolitică. Un guvern trebuie judecat după ceea ce livrează, nu după ceea ce promite și nici după cât de convingător își explică nereușitele.
În loc de concluzie: țara nu trăiește din comunicate
Republica Moldova are nevoie de mai puține spectacole politice și de mai multă administrație reală. De mai puține declarații triumfaliste și de mai multe rezultate verificabile. De mai puține conflicte pentru consum mediatic și de mai multă responsabilitate instituțională. Securitatea națională nu trebuie transformată în divertisment politic. Integrarea europeană nu trebuie redusă la un decor pentru conferințe. Lupta cu corupția nu trebuie să fie o campanie de imagine. Iar reformele nu trebuie să devină un alibi permanent pentru lipsa rezultatelor.
Cetățeanul nu cere imposibilul. Cere să poată trăi decent, să-și achite facturile fără să-și sacrifice alte necesități, să aibă încredere în poliție, justiție și administrație și să știe că banii publici sunt administrați responsabil. Poate că ar fi momentul ca guvernanții să înțeleagă o realitate simplă: nu poți încălzi o casă cu declarații despre securitate energetică, nu poți umple frigiderul cu discursuri europene și nu poți construi încredere publică printr-un podcast în care explici cât de periculoasă este fotografierea unei intersecții. În definitiv, Republica Moldova nu are nevoie de o guvernare care să pară permanent ocupată. Are nevoie de una care să demonstreze că este eficientă. Pentru că, oricât de bine ar fi regizat spectacolul, la finalul lunii cetățeanul primește aceeași factură. Iar factura, spre deosebire de politicieni, nu acceptă explicații geopolitice și nici promisiuni electorale.
Să recunoaștem, fără menajamente și fără refugiul comod în explicații geopolitice: problema cea mai mare a Republicii Moldova astăzi este degradarea. Degradarea clasei politice, a instituțiilor publice, a discursului politic, a valorilor sociale și, în cele din urmă, a societății în ansamblu.
Nu este vorba doar despre faptul că avem politicieni care nu se ridică la nivelul funcțiilor pe care le ocupă, despre funcționari care confundă instituția cu propria moșie sau despre o administrație care produce mai multe justificări decât rezultate. Este vorba despre o coborâre continuă a standardelor, despre normalizarea mediocrității și despre dispariția treptată a rușinii publice.
Am ajuns într-un punct în care aproape orice poate fi justificat, orice eșec poate fi ambalat într-un comunicat, orice incompetență poate fi explicată prin moștenirea guvernării precedente, iar orice critică poate fi expediată în categoria atacurilor politice. Clasa politică nu mai pare preocupată să ridice nivelul societății, ci să se adapteze la nivelul ei cel mai comod. Iar societatea, în loc să sancționeze această coborâre, pare că se obișnuiește cu ea.
Guvernarea PAS nu este ocolită de această realitate. Dimpotrivă, responsabilitatea sa este cu atât mai mare cu cât a ajuns la putere promițând tocmai contrariul: o schimbare de mentalitate, o cultură a responsabilității, instituții profesioniste și o politică în care competența să conteze mai mult decât apartenența. Dar degradarea nu dispare prin schimbarea culorii politice a celor care ocupă fotoliile. Uneori, doar își schimbă ambalajul.
Astăzi avem o guvernare care trebuie să răspundă nu doar pentru rezultatele economice și administrative, ci și pentru calitatea discursului public și pentru standardele pe care le impune propriilor instituții. Nu este suficient să vorbești despre Europa, dacă în interiorul statului continuă să prospere improvizația, opacitatea și lipsa de responsabilitate. Avem o țară în care facturile cresc, instituțiile pierd încrederea publicului, securitatea națională devine subiect de spectacol mediatic, iar politicienii par tot mai preocupați de gestionarea imaginii decât de gestionarea realității. Și poate cel mai grav este că această degradare nu mai provoacă suficientă indignare. Am început să o tratăm ca pe o caracteristică naturală a vieții moldovenești. Când mediocritatea devine regulă, competența pare o excepție. Când aroganța devine limbaj instituțional, respectul pare o slăbiciune. Când responsabilitatea dispare, vinovăția devine întotdeauna a altcuiva.
Aceasta este adevărata criză a Republicii Moldova: nu doar cine ne conduce, ci ce fel de societate am ajuns să construim și cât de mult suntem dispuși să tolerăm această degradare.