Conștiința de sine, identitatea și asumarea unui rost în istorie de către un popor – elementele indispensabile pentru acțiune politică, nu este un produs accidental și spontan. Este ceva ce se formează printr-un proces cumulativ. Experiența istorică (fie e vorba de revoluții sau războaie) creează tipare de acțiune, care se transmit din generație în generație. În Europa, cel mai elocvent exemplu ar fi Franța și francezii, care par a avea protestul și rebeliunea în sânge.
Republica Moldova, în calitatea ei de formațiune statală, nu a fost produsul unei voințe, ci mai curând a unor acte politice accidentale: începând cu înființarea la Moscova a RSSM pe 2 august 1940 de către Sovietul Suprem al URSS, până la declarația de independență de pe 27 august 1991, votată într-o conjunctură care nu mai cerea asumarea unor riscuri.
Acțiunea politică se moștenește “genetic”
În sociologia politică (de exemplu, în teoria lui Charles Tilly despre repertoriile de acțiune colectivă), se știe că protestele, revoltele și revoluțiile nu apar din senin doar pentru că oamenii sunt nemulțumiți. Ele au nevoie de un repertoriu cultural învățat – un set de modele de acțiune, obiceiuri de mobilizare, mituri ale victoriei și o memorie intergenerațională care spune: „Da, se poate schimba ceva prin forța noastră unită”.
Dacă o societate nu a experimentat niciodată ciclul istoric al revoltei încununate de succes (sau măcar al luptei eroice pentru propriile drepturi), consecințele structurale sunt profunde:
Atrofia reflexului de acțiune colectivă: Oamenii nu au în „trusa de unelte” culturală modele de nesupunere civică organizată. Când apar abuzuri sau crize majore, reflexul istoric nu este ieșirea în stradă pentru a schimba regulile jocului, ci resemnarea, tăcerea, adaptarea individuală sau plecarea din țară (migrația ca formă supremă de protest tăcut).
Monopolul pasivității: Absența modelelor de acțiune generează un sentiment cronic de neputință învățată (learned helplessness). Societatea privește puterea (indiferent că e vorba de stat, oligarhi sau factori externi) ca pe o forță meteorologică – plouă, ninge, sau e criză; n-ai ce-i face, doar te adăpostești.
Vulnerabili în fața manipulării: O populație care nu a trecut prin școala dură a confruntării politice directe este mult mai ușor de divizat, de speriat sau de cumpărat electoral. Fără un instinct comun de solidaritate câștigat prin baricade sau lupte sociale, legăturile sociale orizontale rămân fragile, iar oamenii cad ușor pradă patronajului politic.
Prin urmare, lipsa unei „tradiții revoluționare” sau a unor momente de ruptură fondatoare nu înseamnă doar absența unei pagini glorioși în manuale; înseamnă absența unei infrastructuri psihologice și culturale a curajului civic.
Deasupra, avem și schimbări structurale semnificative produse în societatea RM în ultimele decenii, care au redus potențialele poluri de putere. Spuneam în unul din articolele anterioară că “statul capturat” nu a fost un fenomen marca PDM și Plahotniuc, nu a fost rezultatul voinței cuiva, ci un efect al unui proces de degradare sistemică, economică, demografică.
Mitul social sau capitalul social – materie primă a acțiunii politice
Așa-numita criză identitară nu este despre etnie, limbă și autoidentificare, ci este despre lipsa unui capital cultural. Atunci când vorbim de capital cultural, ne referim la un sistem simbolic colectiv, care produce narative și mituri sociale, fără de care o colectivitate nu poate acționa ca un tot întreg. Sociologul Ann Swidler, spre exemplu, definește cultura ca o trusă de instrumente (simboluri, povești, ritualuri și viziuni asupra lumii). Grupurile nu folosesc cultura doar pentru status, ci pentru a rezolva probleme practice și pentru a organiza strategii de supraviețuire sau de succes colectiv, mai ales în perioade de transformare socială. Paul DiMaggio privește capitalul social ca un limbaj comun, care reduce costurile de tranzacție în interiorul unui grup, facilitând beneficii materiale și sociale prin cooperare. La Michèle Lamont capitalul cultural este folosit de grupuri (inclusiv de clasa muncitoare sau minorități) pentru a trasa frontiere morale. Aceste „mituri” și „sensuri” despre ce este „corect” sau „demn” ajută colectivitatea să-și definească demnitatea și să excludă influențele externe, generând un beneficiu de stimă de sine și protecție socială. Pentrun Jeffrey Alexander capitalul cultural aici nu este doar un activ individual, ci un sistem simbolic colectiv. Succesul unei acțiuni politice sau sociale depinde de capacitatea grupului de a „performa” aceste mituri într-un mod care să pară autentic pentru restul societății, obținând astfel putere și legitimitate.
Capitalul cultural nu doar este fundamentul unei acțiuni colective, dar și stochează rezultatele unor lupte anterioare, iar când o colectivitate acumulează de-a lungul generațiilor un ansamblu de structuri simbolice suficiente, devine capabilă să-și manifeste o conștiință națională.
Așa cum teritoriul Republicii Moldova a fost întotdeauna o provincie periferică, acest lucru a rămas adânc înrădăcinat în mentalitatea populației. O cultură autohtonă, care ar oferi un bagaj de sensuri și simboluri, lipsește cu desăvârșire – tot ce unii numesc azi cu patos “cultură moldovenească” este produsul școlii românești interbelice, care ne-a adus Miorița, Eminescu, figura lui Ștefan cel Mare și limbajul științific, care a fost preluat și Moldova Sovietică. Prin urmare, așa-numita statalitatea moldovenească nu poate există fără materialul din care a fost creată – complexul cultural și civilizațional românesc.
Problema e îngropată în trecut, în ADN
Fernand Braudel, reprezentantul Școlii de la Annales (l’École des Annales), a propus un model al timpului istoric divizat în trei niveluri:
Timpul scurt / Istoria evenimențială (l’histoire événementielle): Istoria politică tradițională, a evenimentelor de suprafață, a bătăliilor, a guvernelor și a oamenilor politici. O descria plastic drept „spuma istoriei” – zgomotoase, vizibilă, dar efemeră.
Timpul mediu / Istoria conjuncturală: Istoria economică, socială și demografică, bazată pe cicluri, crize și tendințe pe termen mediu (cum ar fi fluctuațiile prețurilor sau evoluția demografică).
Timpul lung / Istoria structurală (la longue durée): Istoria profundă, aproape imobilă, legată de geografie, climă, structuri de lungă durată și mentalități colective, care constrânge și modelează tot restul istoriei umane.
Istoria structurală este cea mai importantă, care nu poate fi ignorată: creează un cadrul de care nimeni nu poate face abstracție. Ea presupune niște structuri puternic înrădăcinate în inconștientul colectiv ale unui popor de-a lungul secolelor, determinând procesele de la nivel conjunctural și evenimențial.
Criza identitară se manifestă atunci când o colectivitate duce lipsă de sensuri, simboluri și mituri, din cauza caracterului său periferic și provincial. Așa cum mușchii au nevoie de proteină, acțiunea politică are nevoie de mituri sociale, iar pe cont propriu noi nu vom fi în stare s-o facem niciodată.