Inna Vîrtosu Doctor în drept, analist economic

Republica Moldova a ajuns într-o situație în care economia caută muncitori, oamenii caută salarii din care să poată trăi, iar soluția tot mai des este să aducem forță de muncă din alte țări. Este realitatea pieței muncii, care ar trebui să ne preocupe mai mult decât prezentările optimiste despre reforme și creștere economică.

La 31 octombrie 2026, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă avea în evidență 15.561 de locuri de muncă vacante și 6.386 de șomeri înregistrați. De la începutul anului, instituția lucrase cu 53.130 de persoane aflate în căutarea unui loc de muncă, înregistrase 44.136 de locuri vacante noi și raportase 21.010 persoane angajate prin intermediul serviciilor sale. Cifre deloc neglijabile pentru o țară care, de ani buni, își pierde populația activă.

Aparent, avem locuri de muncă. Avem și oameni care caută locuri de muncă. Avem chiar și o instituție care îi pune în legătură. Și totuși, angajatorii se plâng că nu găsesc personal, iar soluția este recrutarea muncitorilor din străinătate. Probabil că, dacă am privi problema exclusiv prin prisma statisticilor, am putea concluziona că moldovenii sunt prea pretențioși, că nu mai vor să muncească sau că au devenit incompatibili cu economia modernă. Este explicația cea mai comodă. Și, desigur, cea mai puțin responsabilă.

La începutul lunii noiembrie, peste 15.100 de locuri de muncă erau vacante. Dintre acestea, peste 5.600 erau destinate muncitorilor necalificați. Se căutau muncitori auxiliari, curieri, hamali, lucrători în construcții, industrie, transport și depozitare. Cu alte cuvinte, nu vorbim exclusiv despre posturi pentru care este nevoie de specializări rare sau competențe tehnologice de ultimă generație. Vorbim și despre muncă pe care o poate face o bună parte a populației active.

Dar faptul că un loc de muncă există nu înseamnă că el este și atractiv. Un salariu de 7.000, 8.000 sau 9.000 de lei poate arăta acceptabil într-un tabel statistic. În viața reală, după chirie, utilități, transport, mâncare și cheltuielile unei familii, entuziasmul pentru oportunitatea economică poate dispărea destul de repede. Omul nu refuză neapărat munca. Poate refuza distanţa mare, condiţiile de muncă, tipul muncii. Uneori refuză să muncească o lună întreagă pentru a rămâne, la sfârșitul ei, cu aceeași problemă: cum să supraviețuiască până la următorul salariu.

Și aici apare un detaliu care merită atenție. Potrivit informațiilor publicate despre recrutarea muncitorilor străini, salariile oferite acestora în anumite sectoare variază între 7.000 și 9.000 de lei. Pentru un migrant, aceste venituri pot deveni atractive atunci când angajatorul asigură cazare și transport, iar obiectivul său este să economisească și să trimită bani familiei. Pentru un muncitor moldovean, același salariu trebuie să acopere și chiria, și facturile, și transportul, și viața de zi cu zi. Aceeași sumă de bani poate însemna oportunitate pentru unul și lipsă de perspectivă pentru altul. Diferența nu este neapărat în disponibilitatea de a munci, ci în costul vieții și în ceea ce rămâne din salariu după ce munca a fost făcută.

La 25 septembrie, Inspectoratul General pentru Migrație informa că peste 5.500 de cetățeni străini aveau drept de ședere în Republica Moldova în scop de muncă. Nepal, Bangladesh, Uzbekistan, India și Sri Lanka deveniseră țări de origine importante pentru lucrătorii recrutați în construcții, agricultură și servicii.

Iar la 14 noiembrie, Radio Moldova relata despre planurile unei companii din industria auto de a aduce 2.500 de muncitori din Asia în 2027. Nu o echipă de specialiști într-un domeniu extrem de sofisticat, nu câțiva experți pe care piața locală nu îi poate forma, ci un număr de angajați necesar pentru ca o companie să-și extindă activitatea și să-și onoreze contractele.

Este absolut legitim ca o companie să recruteze personal de unde îl găsește. Investițiile, comenzile, producția și competitivitatea nu pot fi suspendate până când problemele demografice ale unei țări sunt rezolvate. Muncitorii străini nu sunt vinovați că acceptă condiții pe care alții le refuză. Nici moldovenii care pleacă nu trebuie acuzați că și-au căutat o viață mai bună. Dar tocmai această situație ar trebui să provoace o discuție serioasă despre economia pe care o construim.

Dacă o companie poate oferi unui muncitor venit de la mii de kilometri distanță un salariu, cazare și transport pentru a-l convinge să vină în Moldova, ce îi oferă unui cetățean moldovean pentru a-l convinge să nu plece? Dacă avem nevoie de 2.500 de muncitori din Asia pentru a onora un contract, este aceasta doar o poveste de succes a investițiilor sau și un semnal că piața locală nu mai poate asigura resursele umane necesare? Și dacă deficitul de personal este atât de mare, de ce nu vedem aceeași presiune asupra creșterii salariilor și îmbunătățirii condițiilor de muncă?

Poate că răspunsul nu este unul singur. Republica Moldova are o problemă demografică, o problemă de calificare, o problemă de distribuție geografică a locurilor de muncă și o problemă de inactivitate economică. În august, din persoanele aflate în evidența ANOFM în căutarea unui loc de muncă, peste 53% proveneau din mediul rural. Mai mult de jumătate dintre șomerii înregistrați nu aveau o calificare profesională. Așadar, nu putem pretinde că orice post vacant poate fi ocupat instantaneu de orice persoană aflată în căutarea unui loc de muncă. Există probleme reale de formare, reconversie și compatibilitate între competențe și cererea economiei.

Dar tocmai aici ar trebui să intervină politicile publice. Formarea profesională adaptată cererii, recalificarea adulților, transportul către zonele cu locuri de muncă, stimulente pentru angajare, creșterea productivității, investiții în sectoare cu valoare adăugată mai mare și politici salariale care să permită oamenilor să trăiască din munca lor. Nu doar conferințe despre deficitul de forță de muncă și declarații despre necesitatea importării angajaților.

Pentru că importul de muncitori poate rezolva o problemă a unei companii. Dar nu rezolvă automat problema unei țări.

Republica Moldova riscă să intre într-un cerc economic absurd: oamenii pleacă pentru salarii și condiții mai bune, companiile rămân fără personal, recrutează din străinătate, statul se felicită pentru investiții și activitate economică, iar problema demografică și a nivelului de trai continuă să se agraveze. Pe hârtie, economia găsește soluții. În realitate, țara pierde oameni care au crescut, au studiat, au muncit și ar fi putut contribui aici.

Nu trebuie să ne fie teamă de muncitorii străini. Ar trebui să ne fie teamă de momentul în care recrutarea lor va deveni mai simplă decât convingerea propriilor cetățeni că pot avea o viață decentă în Republica Moldova.

Guvernarea nu poate pretinde că dezvoltarea înseamnă doar atragerea investițiilor, deschiderea unor fabrici și numărarea locurilor de muncă create. Un loc de muncă nu este o realizare suficientă dacă salariul nu permite o viață decentă. Iar competitivitatea nu poate fi construită la nesfârșit pe disponibilitatea oamenilor de a accepta salarii mici, fie că aceștia vin din Moldova, Nepal sau Bangladesh.

Într-o țară care și-a obișnuit cetățenii să plece pentru a câștiga mai bine, recrutarea muncitorilor străini nu ar trebui să fie prezentată nici ca o tragedie, nici ca o victorie. Este un simptom.
Iar întrebarea politică pe care ar trebui să și-o pună guvernarea nu este câți muncitori mai putem aduce în țară.

Este ce trebuie să schimbăm în economia Republicii Moldova pentru ca oamenii să nu mai fie nevoiți să plece din ea?