Moldova între două cifre: 52 de măsuri și un singur salariu

În Moldova avem tot mai multe strategii, planuri, foi de parcurs și măsuri. Uneori ai impresia că statul nu mai are nicio problemă pe care să nu o poată rezolva în 20, 30 sau 52 de pași.

Problema este că majoritatea cetățenilor nu trăiesc din strategii. Ei trăiesc dintr-un salariu sau o pensie. Iar între cele două realități s-a căscat o prăpastie pe care nicio conferință de presă nu o mai poate ascunde.

Guvernul poate anunța 52 de măsuri. Cetățeanul are însă câteva întrebări mult mai simple: Cât mă costă? Cât îmi rămâne în buzunar? Îmi crește venitul? Îmi scade factura? Îmi permit să cumpăr aceleași produse ca anul trecut? Aceasta este diferența dintre statul administrativ și cetățeanul real.

Pentru administrație, o problemă devine o măsură. O măsură devine un plan. Planul devine o strategie. Strategia devine un indicator. Iar indicatorul ajunge, în cele din urmă, într-un raport despre progres.

Pentru cetățean, însă, problema rămâne aceeași: prețul de la magazin, factura de energie, chiria, rata la bancă, medicamentele, grădinița copilului și banii care trebuie să ajungă până la sfârșitul lunii.

Aici este marea problemă a guvernării prin documente: statul poate demonstra că a făcut foarte multe lucruri fără ca cetățeanul să simtă că viața lui s-a schimbat în aceeași măsură. Nu spun că măsurile guvernamentale sunt inutile. Unele sunt necesare. Reformele instituționale sunt necesare. Strategiile sunt necesare. Integrarea europeană presupune inclusiv planificare, legislație și instituții funcționale. Dar toate acestea trebuie, la un moment dat, să producă un rezultat măsurabil în viața oamenilor.

Altfel, riscăm să confundăm activitatea statului cu performanța statului.

Faptul că o instituție a elaborat un plan nu înseamnă că problema a fost rezolvată. Faptul că au fost adoptate 52 de măsuri nu înseamnă că populația este mai prosperă. Faptul că avem zeci de indicatori nu înseamnă că nivelul de trai a crescut. În Republica Moldova s-a întâmplat invers – a crescut nivelul sărăciei absolute.

În fond, cetățeanul nu votează strategii. El votează în funcție de propria viață. Și aici apare întrebarea incomodă pentru orice guvern: ce se întâmplă cu omul care muncește, dar tot nu reușește să trăiască decent?

Dacă salariul crește cu 10%, dar prețurile cresc mai repede, omul nu devine mai bogat.

Dacă se majorează pensia, dar cresc utilitățile și produsele de bază, puterea de cumpărare poate rămâne aceeași.

Dacă se lansează un nou program de sprijin, dar birocrația pentru accesarea lui devine mai complicată decât problema pe care trebuia să o rezolve, programul există mai ales pe hârtie.

De aceea, poate că Moldova are nevoie de mai puține statistici despre câte măsuri a adoptat statul și de mai multe statistici despre ce au produs aceste măsuri.

Cât a crescut venitul real? Cât a scăzut povara fiscală? Cât costă coșul minim de consum? Cât din salariul mediu merge pe locuință, energie și mâncare? Câți oameni au ieșit din sărăcie? Câți tineri au decis să rămână în țară? Câte familii își permit să aibă un copil fără să considere acest lucru un risc financiar?

Acestea sunt cifrele care contează.

Pentru că între cele 52 de măsuri ale statului și un singur salariu al cetățeanului există o întrebare pe care administrația nu ar trebui să o evite: ce s-a schimbat, concret, în viața lui?

Într-o democrație matură, succesul guvernării nu se măsoară în numărul de strategii produse, ci în rezultatele pe care oamenii le pot simți fără să li se explice la televizor că, de fapt, o duc mai bine. Cetățeanul nu are nevoie să i se spună că reforma funcționează. Are nevoie să poată vedea acest lucru în propriul portofel. Pentru că, până la urmă, statul poate avea 52 de măsuri, iar omul simplu are un singur salariu sau o singură pensie.