Există momente în care o hotărâre a Curții Constituționale ar trebui să restabilească încrederea cetățenilor în statul de drept, însă, în loc să închidă o controversă, ea scoate la iveală o problemă și mai profundă: instituțiile pot constata încălcarea Constituției fără ca societatea să vadă consecințe pe măsura gravității faptelor constatate. Cazul Herman von Hebel este tocmai un asemenea moment, deoarece modificarea legislativă care a permis numirea sa în Comisia de evaluare a procurorilor a fost declarată neconstituțională, în timp ce numirea propriu-zisă a rămas în vigoare.
Problema nu este naționalitatea lui von Hebel și nici competența sa profesională, ci principiul potrivit căruia regulile de numire a unor persoane în funcții publice nu pot fi ajustate discreționar pentru a obține rezultatul dorit de majoritatea parlamentară. Atunci când un candidat nu întrunește numărul necesar de voturi, soluția nu ar trebui să fie schimbarea procedurii printr-un amendament legislativ, iar dacă această intervenție este ulterior declarată neconstituțională, autoritățile au obligația să explice ce consecințe juridice și instituționale decurg din constatarea Curții.
Este adevărat că declararea neconstituționalității unei norme nu anulează automat toate actele adoptate anterior în baza ei, iar încetarea mandatului trebuie să aibă un temei juridic clar, însă această explicație nu poate închide discuția despre responsabilitatea politică a celor care au promovat modificarea și despre necesitatea examinării legalității numirii. Absența anulării automate nu înseamnă că toate întrebările privind procedura au dispărut și nici că cei care au schimbat regulile sunt scutiți de obligația de a răspunde pentru decizia lor.
Ceea ce deranjează în această situație este disproporția dintre constatarea juridică și consecința vizibilă pentru cetățeni, deoarece prevederile care au permis numirea sunt declarate neconstituționale, dar efectul concret al procedurii rămâne, iar majoritatea parlamentară nu pare să fie obligată să ofere o explicație politică pe măsura gravității constatării. Nu înseamnă că mandatul trebuie încetat automat, ci că statul trebuie să demonstreze că tratează cu aceeași seriozitate atât încălcarea procedurii de numire, cât și principiile pe care le invocă atunci când evaluează integritatea altora.
Într-un stat care pretinde că reformează justiția pentru a elimina abuzurile, integritatea procedurii trebuie să fie la fel de importantă ca integritatea persoanelor evaluate, deoarece nu poți construi încrederea în instituții prin mecanisme care ridică îndoieli serioase asupra propriei lor legalități. Dacă judecătorii și procurorii sunt supuși unor evaluări riguroase, atunci și cei care îi evaluează trebuie să fie numiți prin proceduri incontestabile, iar instituțiile care organizează aceste proceduri trebuie să respecte Constituția fără să caute scurtături atunci când rezultatul votului nu le convine.
Constituția nu poate fi respectată numai atunci când rezultatul ei convine puterii, iar statul de drept nu poate funcționa pe principiul că legea este anulată, dar avantajul obținut prin încălcarea procedurii rămâne intact. Dacă numirea lui von Hebel continuă să fie considerată legală, autoritățile trebuie să explice temeiul juridic al acestei situații și dacă există căi legale de examinare a actului de numire, iar cei care au promovat modificarea trebuie să își asume responsabilitatea politică pentru decizia lor.
Altfel, cetățenii vor rămâne cu impresia că în Republica Moldova constituționalitatea poate fi recunoscută în hotărârile Curții, dar neutralizată în practică prin menținerea efectelor deciziilor politice contestate, iar această impresie nu poate fi combătută prin discursuri despre reformă, integrare europeană sau independența justiției, ci numai prin respectarea consecventă a regulilor de către cei care exercită puterea.