Parlamentul European a decis să ridice tonul în relația cu China. Cu 454 de voturi pentru, 86 împotrivă și 110 abțineri, Bruxelles-ul a transmis Beijingului că epoca în care Europa cumpăra, China exporta, iar diferența de competitivitate era trecută la capitolul „globalizare” ar trebui să se apropie de sfârșit.
Reciprocitate. Reducerea dependențelor. Protejarea tehnologiilor strategice. Materii prime critice. Semiconductori. Inteligență artificială. Baterii. Infrastructură digitală. Drepturile omului. Taiwan. Securitate cibernetică.
Pe scurt, Europa a făcut lista.
Acum rămâne întrebarea mai complicată: cu ce putere de negociere vine la Beijing?
Pentru că rezoluțiile parlamentare pot fi foarte ferme pe hârtie. Piața însă are un obicei neplăcut: nu citește discursurile politice și nu votează rezoluții.
În timp ce Parlamentul European cere reciprocitate, industria europeană încă depinde de China pentru o serie de componente, materii prime și produse strategice. În timp ce Bruxelles-ul vorbește despre de-risking, companiile europene trebuie să se întrebe cât de repede pot reduce dependențele fără să-și afecteze propriile lanțuri de aprovizionare.
Aici este paradoxul european.
Europa nu mai vrea dependență de China, dar nici nu-și permite o ruptură de China.
Iar diferența dintre cele două este enormă.
Mai interesant este momentul ales. Rezoluția Parlamentului European vine în contextul negocierilor comerciale dintre UE și China, desfăşurate pe 8–9 octombrie 2026 în cadrul celei de-a doua reuniuni a Mecanismului de Consultanță Comercială și Investițională UE-China, la care participă comisarul european pentru comerț, Maroš Šefčovič şi ministrul chinez al Comerțului, Wang Wentao. Bruxelles-ul cere mai multă reciprocitate, mai puține dependențe și măsuri împotriva practicilor comerciale considerate neloiale.
Este un mod foarte european de a spune: „Vrem să negociem. Dar să știți că suntem foarte supărați.”
Problema este că Beijingul nu pare dispus să accepte automat solicitările europene. În reacțiile sale oficiale, partea chineză insistă asupra dialogului și consultărilor, în condiții de egalitate, și își apără propriile interese economice. În paralel, divergențele privind accesul la piețe, restricțiile tehnologice și concurența industrială rămân nerezolvate.
Cu alte cuvinte, China preferă să negocieze, dar nu neapărat în termenii stabiliți de Bruxelles.
Și aici începe adevărata negociere.
China știe că Europa are nevoie de acces la piața chineză. Europa știe că firmele chineze au nevoie de acces la piața europeană. Ambele părți vorbesc despre reducerea riscurilor, dar niciuna nu pare dispusă să renunțe la beneficiile interdependenței economice.
În plus, Parlamentul European readuce în prim-plan problema drepturilor omului, criticând situația din Tibet și Xinjiang, restrângerea libertăților fundamentale și acuzațiile privind utilizarea muncii forțate.
Sunt probleme, care în opinia Bruxelles-ului nu pot fi ignorate, dar care depășesc sfera relațiilor comerciale. Totuși, rămâne o întrebare legitimă: în ce măsură reușește Uniunea Europeană să aplice aceleași principii și aceeași exigență în toate relațiile sale externe?
Pentru că, atunci când drepturile omului, interesele economice și securitatea se întâlnesc la aceeași masă, politica externă devine mult mai complicată decât discursurile oficiale.
Mai sensibil este subiectul Taiwanului. Parlamentul European avertizează asupra consecințelor unei eventuale schimbări unilaterale a status quo-ului prin forță sau constrângere și susține aprofundarea cooperării cu Taiwanul.
Pentru Beijing, acesta nu mai este doar un capitol despre comerț. Este o chestiune de securitate, uveranitate şi geopolitică.
Iar aici diplomația europeană intră pe un teren mult mai sensibil decât cel al tarifelor vamale.
Europa încearcă, practic, să construiască o relație cu China bazată pe „de-risking fără decoupling”: să reducă dependențele fără să rupă relațiile economice.
Este o strategie posibilă. Dar și una dificilă.
Pentru că, dacă vrei reciprocitate, trebuie să ai alternative. Dacă vrei autonomie strategică, trebuie să ai capacități industriale proprii. Dacă vrei să reduci dependența de China, trebuie să poți produce sau procura în altă parte ceea ce astăzi cumperi din China.
Altfel, „autonomia strategică” riscă să rămână ceea ce uneori pare să fie politica europeană în forma ei cea mai pură: o formulare excelentă pentru un comunicat de presă și o problemă foarte complicată pentru industrie.
Iar Beijingul știe să citească această diferență.
De aceea, adevărata întrebare nu este dacă China va continua dialogul diplomatic. Ci cât de departe va merge în apărarea propriilor interese și ce va fi dispusă să ofere în schimbul concesiilor europene.
Europa a ridicat miza, însă China își apără pozițiile și cere dialog.
Acum, Bruxelles-ul trebuie să demonstreze că nu și-a ridicat vocea doar în Parlament, ci că are și capacitatea economică de a-și susține cererile.
Altfel, există riscul ca europenii să fi mers la Beijing cu sabia în mână și să descopere, la intrarea în sala de negocieri, că sabia era din plastic.