Acum 82 de ani, pe 12 octombrie, pe malul stâng al Nistrului, în cadrul Ucrainei, se năștea o republică autonomă – RASSM (numită informal “Moldova Sovietică”), care urma să devină nucleul viitoarei RSSM (creată pe 2 august 1940), Republica Moldova de azi.
E una dintre cele date istorice pe care toată lumea încearcă să treacă cu vederea: atât de criticii față de trecutul sovietic, cât și de către cei nostalgici după URSS. Mitul, potrivit căruia, Republica Moldova este o continuare a Moldovei lui Ștefan cel Mare a fost inventat în 1990, tocmai pentru a eclipsa unor adevăr incomod, care risca atunci să „submineze” ideea suveranității. Nu puteai cere centrului suveranitate și independență pe care nu le-ai avut niciodată. Orice act istoric major are nevoie de o legitimare în trecut.
În istoriografia oficială, în discursul dominant al RSSM, adevăratul nucleu al statalității moldovenești era Balta-Tiraspol, nicidecum Iași – Suceava. Simbolic, această matrice ideologică a fost cimentată prin manifestațiile din octombrie1974, la care a fost invitat inclusiv secretarul general Brejnev, dedicate celor 50 de ani de la înființarea Moldovei Sovietice și fondării Partidului Comunist din Moldova. Așa cum o bună parte a elitei politice era din stânga Nistrului, un astfel de discurs impunea o formă de superioritate moral-politică – transnistreni (cu o biografie politică ireproșabilă) versus basarabeni (cu potențiale pete negre).
Din 1940 și până în 1990, Tiraspolul a constituit heartlandul geopolitic, ideologic și instituțional-statal al Moldovei Sovietice. Actul declarației de independență și ulterior conflictul de pe Nistru din 1992, nu a fost doar o rupere de URSS, ci și ruinare acelui centru simbolic și ideologic intern, care legitima existența republicii.
Reinventarea Republicii Moldova ca o continuare a „Moldovei lui Ștefan” a avut inițial un rol mobilizator în 1989-1991, dar a eșuat în calitate de matrice de legitimare a statalității, odată ce toată simbolistica istorică și națională se află într-un stat vecin – România. Nu poți construi un mit național când toate atributele acestui mit aparțin altui stat. Chișinăul, deși a fost un centru administrativ al Basarabiei țariste și pentru scurt timp capitala Republicii Democratice Moldovenești (RDM), nu a reușit niciodată să se ridice la nivelul unui simbol istoric semnificativ, nu a constituit o bornă a frontierei identitare, așa cum e cazul Tiraspolului și Iașiului. Chiar și primele dezbateri pe teme identitare (între așa-numiții șantiști – adepți ai creării unei noi limbi moldovenești – Leonid Madan, Pavel Chioru, Dmitri Milev și adepții păstrării tradiției literare românești – Gabriel Buciuceanu, Iosif Badeev, Mihail Caftanat, Nichita Dicescu, Samuil Lehțir) s-au desfășurat inițial la Balta și Tiraspol.
În mod simbolic, Andrei Lupan, lider al Uniunii Scriitorilor din RSSM, președinte al Sovietului Suprem al RSSM, care din anii 50 pledase pentru readucerea clasicilor literaturii române în programa școlară, a fost absolvent al Universității de la Iași. Cu alte cuvinte, anii 50-60 ai secolului XX au fost o victorie a Iașiului pe plan cultural în Moldova Sovietică, în timp ce Tiraspolul și-a menținut monopolul doar asupra vieții politice, pierzând lupta pentru matricea culturală.
12 octombrie 1924 nu este doar momentul nașterii unei republici autonome, ci crearea unui nou pol ideologic și o nouă matrice care va rămâne puternic înrădăcinată în mentalul unei părți a societății. La partea opusă a geografiei sacre se află Iași, capitala Moldovei istorice, alt punct de atracție și definire identitară. Basarabia este un teritoriu care pendulează mintal între aceste două poluri, între două matrice cultural-istorice, ideologice și geopolitice, iar soluțiile nu pot fi decât două – fie o ruptură radicală și dureroasă, fie un sincretism local într-un nou cadru politic și geopolitic.