Ursula von der Leyen a avertizat pe 21 octombrie 2026 Parlamentul European, precum că Rusia și Belarus ar folosi migrația ca armă împotriva Uniunii Europene. Și, desigur, instrumentalizarea migrației în scopuri geopolitice este o problemă reală de securitate. Dar există o întrebare incomodă: cine a stabilit politicile europene care au transformat migrația într-una dintre cele mai controversate probleme ale continentului?
Ani la rând, europenilor care își exprimau îngrijorarea față de amploarea migrației și efectele acesteia asupra societății li s-a răspuns cu etichete precum „rasist”, „xenofob” sau „extremist”. „Diversitatea este forța noastră”, li se spunea. Orice întrebare despre integrare, securitate, salarii, locuințe sau schimbări demografice era adesea tratată ca o problemă de atitudine, nu ca o chestiune legitimă de politică publică.
Astăzi, aceleași instituții europene recunosc că migrația poate fi utilizată ca instrument de presiune geopolitică.
Dar să nu confundăm lucrurile: migrația instrumentalizată de Rusia și Belarus este una dintre probleme. Migrația legală, politicile de azil și deciziile economice care stimulează recrutarea lucrătorilor din afara UE sunt alte probleme, care trebuie analizate separat.
Și aici apare contradicția.
Comisia Europeană promovează mecanisme de solidaritate în materie de azil, dezvoltă parteneriate cu state din afara Uniunii și susține deschiderea unor noi oportunități economice și de mobilitate. În același timp, Ursula von der Leyen vorbește despre necesitatea ca Europa să decidă cine intră pe teritoriul său și în ce condiții.
Foarte bine! Dar cine a împiedicat Europa să exercite această responsabilitate până acum? Cine a conceput politicile, cine le-a susținut și cine răspunde pentru rezultatele lor?
Nu putem atribui Moscovei și Minskului toate problemele pe care politicile europene nu au reușit să le rezolve. Rusia și Belarus pot exploata vulnerabilitățile Uniunii, dar nu au elaborat Pactul european privind migrația și azilul și nici politicile economice ale statelor membre.
La fel, acordurile comerciale cu India și Mercosur ridică întrebări legitime despre interesele economice europene, competitivitatea întreprinderilor și protejarea producătorilor locali. Dar comerțul, recrutarea lucrătorilor și migrația neregulamentară nu sunt unul și același lucru. Fiecare politică trebuie evaluată în funcție de efectele sale reale.
Europa are dreptul să-și controleze frontierele, să-și protejeze cetățenii și să decidă democratic politica de imigrație. Are dreptul să ceară integrare, respectarea legii și protejarea intereselor economice și sociale ale populației sale.
Iar cetățenii au dreptul să întrebe dacă importul de forță de muncă răspunde unor nevoi reale sau dacă, în anumite sectoare, angajatorii preferă să recruteze din exterior în loc să ofere salarii și condiții de muncă mai bune propriilor cetățeni.
Aceste întrebări nu sunt extremism. Sunt întrebări de politică economică, securitate și responsabilitate democratică.
În cele din urmă, problema nu este dacă Rusia și Belarus încearcă să exploateze vulnerabilitățile Europei. Problema este și de ce aceste vulnerabilități au ajuns să existe și cine răspunde pentru ele.
Pentru că, atunci când o politică produce consecințe nedorite, explicația nu poate fi întotdeauna că adversarul a profitat de situație.
Iar dacă Europa vrea să decidă cine intră și în ce condiții, ar trebui să înceapă prin a explica cetățenilor ce politică migratorie urmărește, în interesul cui o aplică și cine își asumă răspunderea pentru rezultate.